De bine nu dă bine…

Astăzi nu vreau să vorbesc despre cât de răi sunt jurnaliştii. Astăzi vreau să vorbesc despre momentele în care şi ei pot fi altfel. În care scriu de bine. Frumos, cu mândrie, cu bucurie. Despre momentele în care scot în faţă oameni deosebiţi, pe care îi prezintă publicului. Oferă exemple,  modele… Oferă lecţii de viaţă. Ori, poate că vorbesc despre oameni care au nevoie de ajutor. Care merită o mână întinsă, într-o situaţie excepţională.

Chiar şi aşa, mereu se va găsi cineva care să intervină. Motivele sunt variate:
– Da’ de ce l-ai ales pe omul ăsta şi nu pe celălalt? 
– Eeee, dar sunt atâţia alţii mai buni/ mai bolnavi decât el!
Şi, concluzia pe care o dau tot cârcotaşii rămâne: De fapt, n-ai vrut să faci o faptă bună. Doar ai mai rezolvat o pilă de-a ta!

Fazele astea mă disperă la culme. Niciodată oamenii nu vor putea să fie mulţumiţi pe deplin. Niciodată nu vei putea cuprinde universul într-o singură ştire! Dar, de undeva trebuie să se înceapă. Că-i mai promovat un caz decât altul – ţine uneori doar de noroc. Ce-ar fi să nu mai scriem despre nimeni, de teamă că personajul nostru nu va fi unanim acceptat?
Ce-ar fi dacă toţi şi-ar găsi timp să facă o faptă bună, fără motiv, fără pile ori… măcar… abţinându-se de la o faptă rea? Evitând, pur şi simplu să arunce cu rahat într-o iniţiativă? Ar fi mare lucru! Ar fi… de poveste!