Temeri și temători

Lumea se teme să vorbească. Să-și spună clar părerile și nemulțumirile. Lumea se teme să trăiască.

În vremurile astea, primesc multe ponturi și multe declarații. Sub anonimat. Nu e prea comod… pentru mine. Însă, nici nu pot să-i scot din comoditatea lor pe cei care ar putea schimba lucrurile… dar, se tem. Grija zilei de mâine, datoriile și obligația de a-ți întreține, decent, familia, te fac, de multe ori, să fii anonim.
Să accepți adevăruri cu care nu ești de acord, să vorbești doar pe la colțuri, dar să lași capul în pământ atunci când apare șeful. Șeful este, de multe ori, o culoare. O culoare care domină și care suge tot, profitând de fiecare clipă de șefie. Amuzant și, în egală măsură tragic, e atunci când un șef, care are și el șefii lui – trebuie să joace doar pentru că a intrat în horă. Nu joacă din convingere, nici nu e fericit, dar nu se poate retrage. E un lanț al slăbiciunilor din care doar cei de sus, sus de tot, au de câștigat.
E un lanț în care cei de jos, jos de tot, sunt folosiți drept scuturi. Ei trebuie să se apere și să lupte pentru supraviețuire. Nu-și permit să fie viteji. Nu-și permit să iasă la suprafață. Așa că… se complac și chiar se chinuie să rămână în postura de anonimi…

Toată lumea speră că. Că lucrurile se vor schimba. Că alții vor schimba lucrurile. Și, că vom trăi fericiți, până la adânci bătrâneți. Eu am încetat să mai cred în povești. Nu prea mai sunt sigură că, stând și așteptând, ne va veni totul de la sine pentru că, vezi, dragă Doamne, merităm! Sunt tânără… și, totuși, îmi consider ascensiunea încheiată. Uneori, mi-e greață și mi-e indiferent de ceea ce se va mai întâmpla. Dar, e drept pentru copiii noștri să-i condamnăm din fașă?…