Sfârşitul fiecăruia dintre noi

În ultima perioadă, am avut şoc după şoc, la aflarea unor veşti triste. Oameni relativ tineri s-au stins din viaţă, fără să dea semne, înainte, că ar suferi de vreo boală. Pur şi simplu. Să-i ierte Dumnezeu pe toţi şi să le odihnească sufletele în pace! Iar pe noi, pe cei încă vii, să nu ne lase să-i uităm. Să-i pomenim în rugăciunile noastre şi să nu trecem cu vederea faptul că şi sfârşitul fiecăruia dintre noi poate fi în următoarea secundă – mult mai devreme decât temutul sfârşit al lumii…

Ne culcăm uitând să ne facem o cruce, ne trezim şi ne începem o nouă zi fără să mulţumim pentru darul de-a mai fi. Luăm în râs cele sfinte, promitem că ne vom pocăi la bătrâneţe, că atunci vom posti, ne vom spovedi, ne vom împărtăşi… Ne credem eterni şi spunem că trăim clipa, fără să ne pese de ceea ce va urma. Totuşi… avem garanţia unui al doisprezecelea ceas?…

Nu.

În clipa următoare, putem să nu mai fim. Cum ne vom afla noi atunci? În haine luminoase, ori trişti şi ruşinaţi…, regretând tot ceea ce n-am apucat să facem? Oare n-ar fi timpul să ne trezim? Să nu mai fim morţi în viaţă? Suntem într-o perioadă frumoasă. Numai cine nu-şi doreşte va susţine, în continuare, că nu poate posti trei zile. Numai cine nu-şi doreşte nu va ajunge să se spovedească…

Pentru unii… poate că nu e momentul. Pentru noi toţi, însă, îmi doresc ca marele moment, al adormirii noastre, să ne prindă pregătiţi, împăcaţi cu noi şi cu cei din jur, visând spre un loc de unde lipsesc durerea, întristarea şi suspinarea! Amin.