Viata pe roti

Saptamana asta am condus… si am condus… cateva ore pe zi, in fiecare zi. Aglomeratie – sau nu, parcari – sau nu, rabdare – sau nu… de toate pentru toti.

In general, condusul ma relaxeaza – iar in momentele in care tind sa ma enervez, imi amintesc repede ca n-are rost. Imi place sa privesc lumea pe strada. Imi place ca la semafor sa analizez ce face soferul din spate sau din lateral. Imi place sa primesc fluturasi pentru ca, mai apoi, sa-i arunc prin masina. Imi place sa ascult radio. Imi place sa cant si sa comentez cu vocile de la microfon. Imi place sa ma ratacesc pe stradute laturalnice si sa nu ma plang ca ma dor picioarele. Imi place sa zambesc. Imi place sa conduc, sa privesc, sa analizez, sa descopar. Imi place sa ajung intreaga acasa si sa multumesc pentru o noua zi fara probleme majore.

Dar! Nu-mi place sa vad oamenii crizati la volan, sa aud claxoane si injuraturi. Si, nu stiu cum, in tot contextul acestei saptamani, neplacerile, in general, m-au ocolit. Ori ne-am obisnuit cu totii cu aglomeratia si cu timpul petrecut la culoarea rosie a semaforului, ori caldura, in loc sa ne turbeze, ne-a molesit. Sa se intample miracole? Soferi mai calmi si mai civilizati? Poate ca da. Nu-mi place sa fac diferente de gen. Cu toate astea, soferii barbati au primit un mare plus. Saptamana aceasta, soferii crizati cu care am intrat in interactiune… au fost doar femei. Isterice si neiubite, claxonand de nebune ca nu ma bag in masina din fata, doar ca sa inainteze ele inca un pic. Soferite carora nici macar eu nu le-am satisfacut dorinta.

Si mai este un subiect care nu-mi place in trafic. Masini de salvare/ pompieri/ descarcerare/ … cu sirene si viteza – incercand sa-si faca loc pe o strada mica si aglomerata. Sau, aceleasi „personaje” pe strazi mari, dar ocupate de masini ai caror soferi n-au minte sa traga pe dreapta. Si mai si, in cazul in care ambulantele urla de mama focului, iar la semafor e verde. Prioritatea pietonilor e mai presus! Asa gandesc multi care traverseaza agale strada, fara sa le pese ca poate chiar mama/ tata/ catelul/ purcelul lor are nevoie de ajutor urgent. Fara sa se gandeasca la momentul in care, poate, ei insisi se vor lupta cu secundele, iar un plimbaret morocanos ii va invinge.

Oricum – raman la ideea ca imi place sa conduc si imi place sa descopar schimbari in bine la oamenii pe doua picioare ori pe doua, trei sau patru roti. Imi va fi dor de Iasul acesta plin de viata si de masini. Peste vreo doua saptamani, orasul se va goli vizibil si va continua sa traiasca asa, din reflex, asteptand toamna. O toamna in care musafirii iubiti se vor intoarce.