Nefemeile statului şi copiii

8 martie pică, anul acesta, sâmbătă. O zi, teoretic, liberă. O zi sigur liberă pentru o anumită categorie de femei. Dacă e să mă bucur de ceva, e că acele femei vor petrece o zi liberă de drept – și, nu una cadou.
Anul trecut, pe vremea asta, aveam aproape trei săptămâni de când nu reușeam să aflu nimic despre finuțul nostru. După șapte luni de la naştere și ceva mai puține luni de când îl cunoșteam noi, timp în care ne-am interesat constant de el și în care am luptat cu toate forțele să-l eliberăm din propria-i viață (zăcea abandonat, într-un spital, sănătos, dar o mică legumă, neinteresant pentru nimeni – deoarece nu avea certificat de naștere), acum ei, dar mai ales ELE, deciseseră că-i suntem dușmani.

Continue Reading

Tipic nouă

Eu nu zic că lumea n-are dreptate. Sau că are. Nu asta este ideea. Zic, doar, că nu este frumos. Dar, deloc! Nu este frumos să trec de o perioadă luuuuungă de timp prin zona pieţei de la Hala Centrală şi să găsesc, în continuare, acest mesaj.

Continue Reading

Revoltă înăbuşită în zăpadă

Ultima ninsoare zdravănă a fost pe 14 februarie – atunci când George a rămas înzăpezit în apropierea parcării. El şi încă vreo 20 de maşini, care nu mai puteau nici înainta, nici da cu spatele, nici nimic… De atunci, a trecut aproape o săpămână. Timp în care, nici pe străzile mari nu s-a făcut prea multă treabă. Faza e că-i inadmisibil ca străduţele mici şi intens circulate, dintre blocuri, dar şi mai de la vedere, să privească invidios spre mizeria centrală. Şi să-şi dorească şi ele, măcar atât!

Continue Reading

Nepăsarea – de la particular la general

Zilele astea, Iaşul e un oraş… fără stăpân. Circulând pe toate străzile şi străduţele, ţi se pare că unii dintre cei care ar fi trebuit să-şi facă datoria s-au ascuns… sub zăpadă! Şi-aş vrea să-i critic, să-i tot critic… şi uneori ma opresc. Pentru că-mi dau seama că e în zadar. Nu are de ce să-i doară sufletul. Nu e oraşul lor. Doar scaunul e al lor. O perioadă.

Mă opresc din criticat, nu pentru că i-aş înţelege, ci pentru că mă apasă o nedumerire şi mai mare. Cam cât o maşină plină de zăpadă, uitată de un om în parcare. Îi înţeleg şi-i felicit pe cei care, ştiindu-se copii în ale condusului, au renunţat la şoferie în această perioadă. Sincer, numai de ei nu mai era nevoie să patineze pe patru roţi! Totuşi, nu pot să accept atâta dezinteres!

Continue Reading

Copii dispăruţi şi oameni de gheaţă

Am găsit la Vlad Dulea, pe blog, un filmuleţ care mi-a distrus seara. Mai mult chiar decât întâmplarea cu cele trei felii de parizer…  Pentru că acum nu mai e vorba doar despre sărăcia asta, simţită la buzunar. E vorba despre noi. Cei care avem ochi, dar nu mai vedem nimic în jur, care avem urechi, dar nu mai auzim de atâta gălăgie, care avem suflete… de gheaţă.

Continue Reading

Nu respir doar rautate, ci si dreptate: treburi de mantuiala in Iasi

Zice lumea ca-s nebuna… Ca-s perfectionista, visatoare, critica. Ba, chiar, sub protectia si sub curajul anonimatului, unii ma fac penibila.

Sapte pietre e un blog cu de toate. De toate bune si de toate rele. Daca scot in evidenta niste greseli si niste mizerii – sunt impertinenta, din punctul de vedere al celor patati. Aceiasi patati aplauda, mai apoi, atunci cand nu ei, ci inamicii lor, fac subiectul discutiei. Eu nu am inamici. Nici prieteni. Nu judec. Dar, observ. Sa fie un defect faptul ca nu-mi pastrez observatiile pentru mine, ci le impart cu voi?…

Nu scriu doar de dragul de-a scrie si nu uit niciodata ce-am scris. De aceea, ma intorc, uneori la subiectele care au creat valva – sau furturi intr-un pahar cu apa, mai bine spus – ca sa vad care mai e realitatea. Dupa atata introducere – astazi m-am decis sa va prezint doua realitati. Pornind de la doua postari despre si din Iasi: Lanturi pentru Alexandru cel Bun si Noua colectie de banci – marca Parcul Copou.

Continue Reading