• Pentru minte,  Pentru suflet,  Şcoala părinţilor

    Inferioritate și superioritate – născuți din comparație

    Uite, ceilalți copii sunt cuminți – tu de ce nu poți sta locului?! Colegii tăi au luat „excelent”, tu de ce ai luat NUMAI „minus foarte bine”?!

    Comparațiile astea numite generic… „educație”… ajung să-i pună pe cei mici în niște competiții imaginare și extrem de periculoase pentru dezvoltarea lor și pentru felul în care învață să-i privească pe cei din jur. O reușită personală și o bucurie de suflet se transformă, apoi, într-un motiv de mândrie prin comparație. În aroganță, în superioritate, în judecare a aproapelui.

    studiu la inaltime

    Credem că suntem mai buni sau că putem crește copii mai buni decât

  • Pentru minte,  Vorbe de duh

    Dacă și cu parcă în așteptarea unui prim pas bun

    Dacă ne-am canaliza glumele proaste și ura spre un bine… dacă în locul fiecărui gest care nu ne face cinste am oferi un leu unui om aflat în nevoie… dacă în locul unei încleștări din dinți sau din pumni am alege un gând de drag… am fi în stare să cucerim lumea!

    Preferăm, însă, o zbatere surdă și oarbă – deloc mută! – în mocirlă.

  • Pentru minte,  Pentru suflet,  Vorbe de duh

    Cui ne lăsăm pătrățica, în timp ce-i judecăm pe alții?

    Se întâmplă adesea să-i judecăm pe unii. Și pe alții. Că-s așa și pe dincolo, că fac aia și ailaltă, că…  Dumnezeule, nu știm cum de-i mai rabdă pământul. Toate motivele pe care le avem sunt justificate. Oamenii nu-s și n-o să fie vreodată perfecți așa că, dacă ne punem pe căutat minusuri, avem toate șansele să le și găsim.

    Întrebarea care se naște este: merită efortul de a purta altora de grijă? La modul ăsta? Merită să ne minunăm de soarta lor, să-i comentăm, să le analizăm toți pașii, să ne comparăm și să-i vedem, eventual, la degetul nostru mic? Să râdem de paiele care le injectează ochii? Poate că merită…

  • Pentru minte,  Vorbe de duh

    Șocul de a îți găsi parul din ochi

    Faza aceea cu paiul și cu parul e perfect adevărată. Știu că, în general, nu ne place să constatăm că avem un par în ochi. Doar suntem cei mai corecți, cei mai drepți, cei mai imaculați. Inclusiv atunci când greșim o facem pentru că… altfel nu s-ar putea. Așa ajungem să greșim, doar ca să avem dreptate.

    Trec ore și zile și ani la rândul, în care dăm din cap dezaprobator, atunci când alții o iau pe arătură. Ce dacă devierea lor e cam aceeași și, poate, chiar mai puțin semnificativă?