Lucrurile făcute în joacă sunt cele mai serioase.
Toamna își are cele mai frumoase povești. Și cele mai faine culori.
Nu știu dacă v-ați prins până acum… dar eu… ador toamna! 🙂
Și nu de ieri, de azi – ci dintotdeauna! Deși născută la final de august și, deci, la final de vară, când eram în clasa a II-a m-am prezentat a fi apărut pe lume… tan-ta-ni-oooo!… odată cu primele adieri ale toamnei!
Am fost rugată să scriu în Ghidul pentru Pelerini din acest an. Nu un reportaj… ci trăirile mele. Cum văd eu lucrurile. Mi-a fost greu. Adică… cine-s eu, să apar în ziar cu părerea mea, nu cu vorbele oamenilor?… Și-am tot amânat. Dar mi-am adunat gândurile și emoțiile așa… pe ultima sută de metri.
În spatele unui chip necunoscut se poate ascunde un om tare de treabă! E adevărat, afirmaţia nu este general valabilă. Totuşi, mare bucurie am în suflet atunci când vorbele mi se adeveresc! Atunci când întâlnesc oameni care îmi aduc zâmbetul pe buze. Atunci când vorbim – parcă ne-am cunoaşte de-o viaţă.
Prima bucurie pe care Alexandra Luca mi-a spus-o a fost că inima ei face, în sfârșit, tic-tac! E aproape de neînțeles pentru inimile noastre relativ sănătoase. E aproape de neînțeles pentru noi. Un om a trăit 25 de ani cu o inimă șuierătoare și foarte grăbită… și acum se bucură de firescul inimii-ceas: tic-tac!
Alexandru al Alexandrei stă dimineața cu capul pe pieptul ei și, la rându-i, ascultă: tic-tac! E fascinat de tic-tac-ul pe care i-l șoptește inima soției sale!
Veronica este singura bunică pe care am cunoscut-o și de care m-am bucurat până la 18 ani. Și ea s-a bucurat de noi, de nepoții ei. Cu câteva lui înainte de a pleca în veșnicie, mai avea o emoție care-i menținea zâmbetul pe buze. Vecina de palier pe care o îndrăgea tare era însărcinată! Abia așteptau, amândouă, gâgâlicea.
Într-o noapte de noiembrie, la blocul bunicii au ajuns două salvări. Una pentru a încerca să resusciteze o doamnă în vârstă, alta pentru a lua o gravidă la maternitate. În acea noapte de noiembrie, schimbul s-a făcut la etajul unu – o viață venea și alta pleca…
N-am auzit acele salvări de noiembrie. Dar bănuiesc că au sunat amândouă la fel… jalea și fericirea au uneori același glas.
– Tu ce faci cu toate supărările de la tine din suflețel?, a fost întrebată, într-o zi, o fetiță.
– Le închid într-o cutie și le las acolo, să uit de ele!, a răspuns prunca, parcă prea matur pentru anii ei.
– Pare în regulă…, i-a răspuns doamna care începuse discuția. Dar cutia se poate răsturna oricând și-și poate pierde capacul…
Aveam atât de vii în minte amintirile și trăirile din anul trecut, încât priveam spre jumătatea lunii octombrie 2016 și nu puteam să cred. Anul trecut făcusem așa și așa, eram acolo, vorbeam asta, mă bucuram de asta, în punctul acesta m-am oprit și-am găsit cel mai bun unghi de pozat, am vorbit cu femeia aia și ailaltă. În 2015 eram fericită și plină de vise. Acum, doar eram – și nu știam cum.
Cerut sau necerut, timpul trece. Și m-a adus față în față cu realitatea, cu actualitatea și cu hramul Sfintei Cuvioase Parascheva. Tradiționalele zile de muncă multă și de oboseală au fost așa cum mi le doream – dar cum, puțin credincioasă fiind, nu le mai speram.