O să auziți pe mulți dintre cei care au divorțat de curând că răsuflă ușurați și că se bucură, vezi, Doamne, ce bine e în libertate! Înainte de a-i crede pe cuvânt, priviți-le și alinați-le rănile.

Nu intră nimeni într-o căsnicie direct cu gândul la divorț. Nu astea-s planurile de viitor atunci. Deci, n-ai cum să vezi că ți-a crăpat familia – și tu să nu mai poți de fericire.

Da, sunt unii oameni abuzați fizic și emoțional, și bravo lor dacă au avut tăria să iasă din cursa în care au fost prinși. Dar sunt și alte motive care duc la despărțire: neimplicare, plictiseală, oboseală de a trage în aceeași direcție, înșelat, distanțat de prea mult bine. O anume inconștiență și-o lipsă de asumare, un mers pe încrederea că „mie nu mi s-ar putea întâmpla”. Dar se întâmplă. Și se supraviețuiește. Și, da, chiar te ajută Dumnezeu să te ridici și să mergi mai departe. Să fii bine!

Însă, de aici până la a spune ce minunat e să fii divorțat e cale lungă. Și-i o negare a sufletului.