O veșnicie începe cu o secundă. Cu un minut. Cu o oră. Cu o zi. Cu un an…
Începutu-i mai greu. Apoi, te obișnuiești cu gândul că nimic nu-i veșnic și că, totuși, oricând e loc de-o veșnicie.
De multe ori
Mai devreme sau mai târziu, culegem ceea ce sădim
Nicio faptă bună nu rămâne nerăsplătită. Zicem asta cu gând rău, conștienți fiind câte faulturi primim de la viață. Și de la prieteni… Cu toate acestea, eu cred și în înțelesul bun al vorbei. Cred că binele se întoarce și în toate formele lui… bune!
Dacă ne încăpățânăm să fim buni noi pentru noi, să iubim, să învățăm să aducem zâmbet după lacrimi, să iertăm și să ne simțim bine în sufletul nostru, asta vom sădi și în jur.
Joaca de-a planurile
Se spune că, dacă vrei să-L faci pe Dumnezeu să râdă, este suficient să-I povestești planurile tale. Eu cred că adevărul e undeva, la mijloc. Dumnezeu nu ne vrea fără planuri – dar nici nu ne vrea orbiți de ele, total convinși că voia noastră e aia bună, bătând cu pumnul în masă pentru coacerea urgentă a rezultatelor.
În viața asta mi-am făcut multe planuri.
Un bonus pentru constatarea „e prea târziu”
Cândva, pe vremea asta, mai ceream un an. Recunosc, pare o aroganță să ceri un an cuiva, atunci când nu știi dacă mai ai la dispoziție măcar o secundă. E prea târziu, mi s-a răspuns. Și mi s-au mai oferit niște zile. E prea târziu… Și-am tot încercat să descifrez vorbele astea în fel și chip. În favoarea și în defavoarea mea, în binele meu și în ciuda mea…
Recent, am auzit din nou vorba aceasta. Completată.
Șapte vorbe înțelepte de citit și recitit la… supărare
* Mă înfuriam pentru că nu aveam ce încălța, dar am întâlnit un om care nu avea picioare. (Proverb chinezesc)
* Dumnezeu nu te-a adus la ape adânci pentru ca să te înece, ci pentru că dușmanii tăi nu știu să înoate. (Steven Furtick)
* O patimă care îl preocupă pe omul contemporan
Cui ne lăsăm pătrățica, în timp ce-i judecăm pe alții?
Se întâmplă adesea să-i judecăm pe unii. Și pe alții. Că-s așa și pe dincolo, că fac aia și ailaltă, că… Dumnezeule, nu știm cum de-i mai rabdă pământul. Toate motivele pe care le avem sunt justificate. Oamenii nu-s și n-o să fie vreodată perfecți așa că, dacă ne punem pe căutat minusuri, avem toate șansele să le și găsim.
Întrebarea care se naște este: merită efortul de a purta altora de grijă? La modul ăsta? Merită să ne minunăm de soarta lor, să-i comentăm, să le analizăm toți pașii, să ne comparăm și să-i vedem, eventual, la degetul nostru mic? Să râdem de paiele care le injectează ochii? Poate că merită…
Din teoria lui „n-ai putea” se evadează prin practică
N-ai putea. N-ai putea să te descoperi singur într-un pat mare, mare și gol.
N-ai putea. N-ai putea să mai scoți capul în lume, știind că lumea îți cunoaște micimea și durerea din patul mare, mare și gol.
N-ai putea. N-ai putea să pleci singur la un drum lung, lung și greu.
N-ai putea. N-ai putea să fii fericit la destinație, știind că și întoarcerea va fi tot pe cont propriu, într-un drum lung, lung și greu.
Nimic n-ai putea să faci. Până când teoria se transformă în practică și te găsești în fața faptului împlinit.