Lucrurile făcute în joacă sunt cele mai serioase.
Ieri, după prânz, ne întorceam din mini-concediu. La intrarea într-o localitate, exact în curbă, șoferul unui microbuz a sărit în fața mea, pe prima bandă și a oprit. În aceeași fracțiune de secundă! Slavă lui Dumnezeu că mi-a dat instinct bun și mașină ascultătoare…
Am frânat aproape la milimetru în spatele lui și-am tras aer în piept.
Notre-Dame nu este Notre Drame.
Notre Drame e că am uitat demult ce înseamnă Notre-Dame.
Notre Drame e că ne-am învățat că Notre-Dame reprezintă doar niște ziduri pe lângă care dă bine să te pozezi. Notre Drame e că ne gândim la Notre-Dame doar ca la un obiectiv turistic, un punct istoric de interes, un muzeu vechi și fain – omițând a traduce sufletește Notre-Dame.
Notre-Dame este Doamna noastră, Mama noastră, Maica Mântuitorului nostru. Notre-Dame este, mai presus de toate, o biserică închinată Maicii Domnului,
Există oameni care se bagă în treburile altora, crezând că fac bine. Nu doar bine – ci un bine uriaș, fără de care nu se poate trăi! În realitate, oamenii aceștia produc daune de neimaginat – și orice părea c-ar mai putea fi reparat se crapă în mii de bucăți.
În fața tuturor relelor, un asemenea om care se simte „salvator” te dezarmează. Căci e mai rău decât răul în sine. Iar deciziile tale finale ajung să nu mai țină seama de multitudinea relelor din trecut, ci se axează strict pe răul acesta – care pune capac.
Faza cea mai aiuritoare e că, într-un final,
Uneori este în regulă să nu mai primești o a doua șansă. Știu că pare o nebunie ceea ce spun – dar e o nebunie testată. Când nu mai primești o a doua șansă, te vezi scos din balonul tău de săpun. Dispare zona de confort și ești obligat să reevaluezi situația. Să te reinventezi. Să te redescoperi.
N-ai fi făcut asta nici mort. Așa că, într-un fel, poți spune
Anda crede că în burta unei mame e viață! Că un copil e unic din prima secundă. Motiv pentru care… Anda e o înapoiată. O necivilizată. O baticoasă. Și, logic, o pupătoare de moaște!
Anda a citit aseară o știre despre un șobolan drăguț și grăsuț, blocat într-o gaură de canal și salvat de un veterinar și de… OPT pompieri! Anda recunoaște că s-a amuzat un pic, că i s-a părut nițel exagerată intervenția – dar că, în același timp, salută gestul oamenilor și-i dorește șobolanului din Germania viață frumoasă în continuare.
Uneori, găsești amintiri prin care poți revedea începutul prăbușirii tale! Doamne, e amețitor! Și-atât de departe! Și-atât de uitate-s toate, încât nici nu mai reușești să povestești cu detalii câte te-au rănit.
Dacă te-ai chinui un pic, probabil că ai reuși să reînvii ceva. Dar îți dorești asta? Ești suficient de puternic? Ești vindecat? Spui că da – dar nu-ți vine să încerci marea cu degetul, doar ca să afli dacă-i udă!
Creierul e fantastic, prin modul lui în care închide unele părți de viață în dulapuri ferecate cu zeci de lacăte. Însă și sufletul e fantastic, prin felul în care permite câte unui lacăt să se deschidă… pentru a face curățenie.
Ne tot amăgim că suntem moderni, că facem cursuri de parenting, că știm cum să motivăm și să iubim necondiționat copiii, că putem rezista unor tentații de a-i lovi, pedepsi, umili, că suntem mai șmecheri decât părinții noștri, mai răbdători și mai culți, că apelăm deschis la ajutor specializat pentru a-i încuraja pe cei mici să scape de frici și depresii. În realitate, la bază am rămas la fel de putrezi – sau poate suntem chiar mai rău decât am bănui. Căci nu-i suficient să știi teorie, nici să iubești copilul punându-l într-o bulă de cristal, care să-l ferească de factorii externi.
Culmea e că factorii externi cei mai apropiați rămânem tot noi, familia, părinții, împreună sau separat, cu toate bunele și relele noastre, cu toate neputințele noastre, cu toți bolovanii pe care-i purtăm după noi, de-a lungul vieții… și pe care-i descărcăm, mai rar sau mai des, pe umerii pruncilor din dotare. Nu ne iubim copiii doar prin a-i aduce pe lume – ci și prin felul în care îi aducem pe lume. Nu ne iubim copiii numai cu jucării, dulciuri și bani… și cu timp oferit printre picături. Nu ne iubim copiii doar la ocazii speciale, când ne fac pe plac și-s, vorba aia… cuminți – că ne lasă pe noi în pace.
În ultima perioadă am început să observ tot mai multe dovezi de neiubire…