sunt dăți în care
cuvintele
agățate de tine
nu vor
Cum ne trăim sărăcia? Dar bogăția?
Ce e bogăția? Ce e sărăcia? Ce este banul? Și cât îți trebuie ca să fii fericit? Cât îți e suficient ca sa poți ajuta și pe altcineva?
Te distruge bogăția? Te mânuiește sărăcia? Nici bogăția nu distruge, cum nici sărăcia nu mânuiește…
Doar eu – incompletă și imperfectă
Am de unele, pentru că nu am altele. Fac unele, pentru că nu fac altele. Nimic nu e total, complet, ideal. Eu nu sunt nici pe departe perfectă. Așa că, atunci când unii se minunează de cât de faină aș fi, eu mai cu foc râd și explic că nimic nu sunt, nimic nu fac, nimic nu am.
Eu sunt, în mare, fericită, pentru că nu-mi trebuie multe și pentru că nu aștept să-mi creeze alții fericiri. Eu sunt, în mare, mulțumită cu ceea ce am pentru că, de fapt, nimic material nu prea am… În ceea ce privește oamenii,
Votul din rană – dureri în umbra unui referendum
Sunt o divorțată. N-ar trebui să vorbesc eu, prima care am participat la boicotarea familiei mele și cea mai mare dintre păcătoși. Eu, care L-am răstignit de atâtea ori pe Hristos… Și totuși, mereu mă întorc la picioarele Lui. Cad des. Și tot des – cădere după cădere, mă chinui să mă ridic. De aceea, îndrăznesc să spun despre mine că sunt și că mă simt fericită. Sunt o păcătoasă fericită. Căci am o viață bună. Am avut o copilărie faină și inclusiv o căsnicie fericită. Așa că n-am rămas cu răni din anii în care am fost o „doamnă”. Din anii cei frumoși, cu rod bun – de care n-am știut să ne îngrijim. Ce ironie…
Am susținut ideea referendumului, dar nu am putut „poza” în cel mai bun model. Doamne ferește să ajung să spun eu cuiva: „Să fii ca mine!”. Nicidecum. În toate discuțiile în care am intervenit, însă, pe parcursul întregii perioade de dinaintea referendumului pentru căsătorie = bărbat + femeie am pledat pentru dreptate. Căci am simțit că mă strâng de gât toate minciunile, toate falsele probleme și toate realele probleme care, de această dată, nu aveau legătură cu subiectul. Am îndemnat la vot fără a impune eu un da sau un nu – am respectat inclusiv ideea cinstită de boicot ca părere personală, dar am reacționat cu argumente și cu explicații în fața dezinformării. Nu m-am purtat urât, n-am jignit, dar nici n-am permis a fi considerată o luptătoare împotriva iubirilor de unu la unu, în orice formulă s-ar desfășura ele. Am militat însă împotriva celor care se folosesc de aceste iubiri, pentru a ne aduce în actualitate multele puncte de educare și de reeducare din agendele lor de protocol. Am fost mirată, uneori dezamăgită – și probabil că, la rândul meu, am mirat și am dezamăgit pe alții.
Sunt o divorțată. Deci am și eu pe ale mele. Așa că nu încep să trag acum concluzii de pe o poziție de… creștinească superioritate.
„Nu mi-am dorit să-mi fie mie bine! Mi-am dorit ca vouă să NU vă fie bine!”
Am văzut cândva un film despre o tipă care provenea dintr-o familie destrămată, cu abuzuri și o grămadă de nenorociri. La un moment dat, s-a împrietenit cu o altă tipă – dintr-o familie ideală. Aceasta din urmă a văzut-o ca pe-o soră, iar părinții ei au primit-o în casă și în sufletele lor cu toată deschiderea și cu toată iubirea. Credeți că a fost bine? Din păcate, nu. Căci, în ascuns, tânăra nefericită a început să creeze o grămadă de probleme,
Suntem „toleranți”, vrem drepturi și libertăți, dar încă ne uimește un tânăr care se închină
Îmi povestea cineva care lucrează în străinătate, la o companie nu mare, nu mică… despre un coleg care are un covoraș și care își face rugăciunile zilnic, la ore fixe. Pentru că una dintre ore e în timpul programului de muncă, angajatul a solicitat angajatorului spațiu și timp. Și-a primit. Astfel, biroul de ședințe, care era la vedere, cu pereții de sticlă, a fost tapetat cu hârtie albă și este mereu ocupat de un singur-același om, 15 minute, într-un anume interval orar. În plus, colegul are o învoire vinerea, pentru a merge la rugăciunea colectivă cu cei de-o credință cu el. Super! Adică, fără glumă – mă bucur că există deschidere și respect pentru drepturile (religioase) ale omului. La serviciu și în afara serviciului, căci sunt și unii pe stradă, în parcuri, de exemplu – ei și covorașul lor.
Dar o fi toleranța asta față de minorități egală pentru toți minoritarii? Dar o fi toleranța asta valabilă și în cazul majoritarilor? Mă întreb… fără să caut răspunsul-cel-corect (politic?).
Și acum vin la noi în țară și observ un domn, un mare domn, un formator de opinii… cum este el foarte surprins (a se citi dezgustat, nu mirat și fericit) că există tineri care își fac cruce atunci când trec pe lângă o biserică. Numește acest gest ca fiind „o formă de ploconire”. Și nu se oprește doar aici.
Când ziua-i zi, de ce vorbim despre noapte?! Explicații pe înțelesul copiilor
– Afară este zi sau noapte?
– E zi! Uite ce lumină e! E soarele pe cer! Haha, ce amuzant, cum să-ți treacă prin minte să răspunzi că e noapte?
– Ține minte, copilul meu. Va veni vremea în care unii vor veni la tine, în mijlocul zilei, să-ți spună că e noapte.
– Imposibil!
– Nimic nu-i imposibil!
– Atunci… am să le spun că n-au dreptate!
– Poți încerca. O perioadă. Dar nu e neapărat rostul tău să încerci să-i convingi.