Vorbe de duh

Fidelitățile mor greu – un adevăr greu de… trăit

Fidelitățile mor greu, mi s-a spus cândva. Și-am rămas pe gânduri. Pentru că da, avem nevoie de idealuri, de modele. Și așa… devenim fideli, fani, dependenți de oameni ca noi – pe care uneori ajungem să-i divinizăm.

Fidelitățile mor greu - inimi

O fi de bine? Nu e. Căci apoi, când descoperim adevărul din fața ochilor – că și părinții noștri, și prietenii noștri, și soții noștri, și copiii noștri, și preoții noștri, și vedetele noastre-s oameni ca noi, cu neputințe, cu tot felul de căderi, dureri, dezamăgiri… ne tulburăm. Ne dezicem de ei ori, din contra, negăm realitatea. Nu-l cunosc pe acesta! Sau… nu, acesta NU poate face așa, nu are cum, el NU!

Un lucru e clar: nici la o extremă, nici la cealaltă nu avem cum să-l ajutăm pe cel căzut. În prima fază, prin abandon, e logic că întoarcem spatele și ne vedem de alte noastre. Mai trist însă mi se pare să rămânem lângă cei pe care-i adorăm mințindu-ne că ei n-au cum să fie oameni ca noi, că ei n-au cum să greșească, că ei n-au cum să clacheze. Credem că ajutăm și că-i apărăm. Și, totuși, pe cine și în ce fel ajutăm? Ale cui orgolii încercăm să le ținem încă ridicate în vânt, ca pe un steag? Ale celor ce ne-au hrănit până acum sau ale noastre, ale celor fideli cu orice preț?…

Cum putem ajuta concret pe cineva negând realitatea și negând ajutorul de care acel cineva are nevoie? Dar e bine! Uite, zâmbește! El N-ARE CUM să nu fie bine!

Of, e adevărat. Când ne facem din oameni dumnezei, fidelitățile mor greu și ne omoară… 

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *