Nu ne lăsa, Măicuță, să pierim pe cale…

Anul trecut am plecat cu Maria din Iași pe 12 august seara și până pe 13 dimineață ne bucuram deja de vreo 600 de kilometri realizați cu bine. Pe 14 august am luat-o din nou din loc și-am mai făcut spre 200 de kilometri, până la Polovragi.

Acolo aveam să ne reîntâlnim neamurile din partea tatălui meu, iar a doua zi urma să participăm la slujba de la Mănăstirea Polovragi, al cărei hram era tocmai atunci, pe 15 august, de Adormirea Maicii Domnului.

Anul trecut a fost primul post în care mă spovedisem, dar nu m-am și împărtășit în Iași – ci am plecat cu binecuvântarea de a lua Sfintele Taine pe meleaguri oltenești. Am plecat cu Dumnezeu înainte și cu Maica Domnului în inimă, iar după ce Maria a adormit eu m-am ținut trează și atentă la condus în diverse moduri. Cel mai drag mi-a fost să îngân patru versuri, refrenul dintr-o întreagă cântare pe care nici azi nu o știu pe de rost. Patru versuri pe care le ador pentru linia melodică, dar și pentru mesajul emoționant pe care-l transmit: Nu ne lăsa, Măicuță,/ Să pierim pe cale/ Căci noi suntem fiii/ Lacrimilor tale!

Nu ne lasa, Maicuta, sa pierim pe cale

Poate că pentru unii asta nu înseamnă nimic, poate că pentru alții nu-s decât o moară hodorogită… ori o nebună! 🙂 Însă, pentru mine, cele patru versuri sunt o adevărată rugăciune!

Ok. Și-am ajuns în zi de sărbătoare. Slujba de la Mănăstirea Polovragi a fost foarte frumoasă și nici n-am simțit când ne-am apropiat de final, la Tatăl nostru. A urmat apoi acea perioadă în care, până la împărtășanie și inclusiv în timp ce oamenii se împărtășesc, cei de la strană au o anumită libertate în alegerea cântărilor. Și-au început cântări probabil specifice zonei, căci nimic, absolut nimic din ceea ce ascultam nu-mi era cunoscut urechilor. Aparent, asta nu e o problemă. Dar așa, pentru o fracțiune de secundă m-am simțit – cum și eram, de altfel – o străină în acele locuri. Mi-am revenit repede, căci în biserică și alături de unul sau doi adunați în numele Domnului nu mai ai cum să fii un străin. Cunoscând rostul acestor întâlniri de suflet și bucuria pe care ele o transmit, chiar era culmea să mă iau de niște cântece – doar pentru că eu nu le cunosc.

Și, totuși, Cineva mi-a auzit gândul și mi-a luat în serios tulburarea. Căci, cu trei oameni înainte de a ajunge și eu să mă împărtășesc, am auzit dinspre strană: Nu ne lăsa, Măicuță,/ Să pierim pe cale/ Căci noi suntem fiii/ Lacrimilor tale!

O, Doamne! N-am cuvinte să descriu mângâierea pe care am simțit-o atunci. Cum mi s-a răspuns la o tristețe firavă și stupidă și cum orice mică grijă care mi-ar fi putut tulbura bucuria împărtășaniei a fost pe loc îndepărtată!

Așa cum cele patru versuri pot însemna ceva sau nu pentru alții – la fel e și în cazul acestei minunate potriviri de întâmplări. Sau o fi doar o… coincidență? 🙂 Pentru mine nu e. Căci îmi apare un zâmbet mare pe chip și astăzi, la un an de la cele ce le-am povestit. Zâmbet de recunoștință și de mare, mare drag pentru Măicuța care întru adormirea sa și întru plecarea sa în brațele Fiului ei lumea nu a părăsit. Nu ne lăsa, Măicuță,/ Să pierim pe cale/ Căci noi suntem fiii/ Lacrimilor tale!

S-ar putea să-ţi placă şi...

Un comentariu

  1. Anda, Anda! Știi ce mi-am amintit? În Postul Mare când, sâmbătă de sâmbătă se fac pomeniri la biserică pentru cei plecați la Domnul, părintele ne-a spus în predica de la sfârșitul slujbei că cei plecați se bucură pentru darurile de jertfă aduse pentru ei și că, de acolo de unde sunt ei ne trimit semne. Cu gândul acesta am plecat de la biserică și, în următoarea sâmbătă, exact la sfârșit când, de obicei, după cum ai spus, cei de la strană își aleg oarecum liber cântările, ce crezi? Pentru prima dată în biserica la care mergeam de ani mulți aud cântat dumnezeiește psalmul 50! Psalm pe care fiica mea Ștefania îl cânta cu atâta drag … Îți poți închipui ce a fost în sufletul meu…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *