Voia mea sau voia Ta? Unde-i (ne)fericirea?

Nu prea putem trăi fără să ne facem scenarii în capul nostru. Unele-s înspăimântătoare, și-atunci e bine să ieșim din coșmar. Altele, din contra, sunt de un optimism debordant. Și tot bine e să ne trezim! Căci realitatea – realitatea le întrece pe toate! Zbang! E de ajuns o clipă să se facă țăndări gânduri întregi, zile întregi de presupusă visare, de totală închipuire!

În ciuda fundului de pământ pe care simt adesea că-l iau, sunt recunoscătoare când mă trezesc la viața cea adevărată! Și atunci înțeleg că-n toată vraiștea din dorințele mele și din ceea ce cred c-ar fi bine pentru mine… ar fi vai și-amar să caut și să mă lupt pentru a împlini „voia mea”.

Am eu habar ce-i aia? Care-i aia? Cât mă ține? Voia mea e frunză-n vânt și vânare de vânt. Voia mea e de ici până mai colea. Voia mea se dovedește, atunci când mă aflu față în față cu ea, că nu-i chiar așa cum o creionasem. Între scenariile mele și ceea ce descopăr când îmi cade vălul de pe ochi e un hău imens.

Conștientizez toate astea și zic: Doamne, voia Ta, nu voia mea! După trei secunde, însă, revin la visări și la poticneli și la tot felul de nerozii. Și-o iau de la capăt. În așteptarea unui nou fund de pământ și a unor noi trăiri, descoperiri și conștientizări.

Oare voi avea vreodată credința de-a mă lăsa în voia Lui?

Voi avea vreodată dorința de a fi cu adevărat fericită?

S-ar putea să-ţi placă şi...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *