Rănită fiind, mi-am dat seama…

Astăzi, un om care n-a fost de acord cu o decizie de-a mea a vrut să arate asta printr-o jignire. Un om mare… și eu un păduche. Și-așa-s jignită de soartă. Așa că omul cel mare ar fi putut să mă învețe, nu să-și verse amarul. Dar a făcut și el ce-a putut, mi-am zis…

Și-am stat apoi să analizez ce anume m-a deranjat. M-a deranjat că nu avea dreptate. Și continui să cred că nu a avut în totalitate dreptate. Dar am cedat repede, c-am auzit eu că pacea e de patru ori mai mare decât dreptatea. Și m-a mai deranjat tonul. Tonul pe care l-a folosit în aducerea unor acuze gratuite, pe lângă subiectul de bază. Mda. Acolo m-am simțit cu adevărat deranjată.

Până la urmă, cum m-a deranjat? Ce anume mi-a „afectat”? Sufletul… aș spune, în primă fază. Dar apoi realizez: orgoliul. M-a călcat pe coada orgoliului, dom’le! Chestiunea în sine s-a rezolvat destul de repede. Dar eu am rămas cu o greutate pe inimă. De ce-a ales omul acela să procedeze așa?…

Apoi m-am trezit. Da’ ce mă interesează pe mine cum a ales el să procedeze? De ce mă afectează mai mult decât a repara ceea ce se poate repara și a merge mai departe? De ce e problema mea să rămân cu greutăți pe inimă – dacă mă consider… sănătoasă? Și uite cum de ce-urile astea mi-au arătat că am și eu rănile mele și marele inamic-orgoliu, care se umflă-n mine exact când ar trebui să doarmă.

Rănită fiind, mi-am dat seama cam ce se mai petrece pe la mine prin minte și prin suflet.

Rănită fiind, mi-am dat seama cam de câte ori rănesc și eu de-aiurea, fără a mi se părea mare lucru. Fără a mă gândi că omului rănit i se vor strica mai multe clipe – nu doar una, cea în care am vorbit eu.

Rănită fiind, m-am simțit ca un copil în fața unui om mare… care are el dreptate, doar pentru că-i omul cel mare. Și conștientizând asta, m-am îngrozit. Exact aici e cea mai usturătoare bubă! Exact aici rănim noi cel mai tare, în comunicarea cu copiii!

De câte ori n-am știut noi că avem dreptate în fața copiilor – fără să le explicăm dreptatea? Fără a folosi un ton adecvat? Fără a ieși din sfera contextului și-a generaliza cu teorii sforăitoare și aberante?

Aberante nu pentru că n-ar fi corecte la bază. Ci pentru că-s folosite în momente în care ar fi timpul de tăcut. Sau de vorbit blând și de mângâiat. De explicat. De lăsat respiro pentru ca singur omulețul să poată găsi variante de reparare a exteriorului – și de vindecare a interiorului…

„Așa că omul cel mare ar fi putut să mă învețe, nu să-și verse amarul”, spuneam în primul paragraf. Ce să mai completez?… Se pare, totuși, că m-a învățat mai mult decât și-a închipuit că va putea face. Motiv pentru care îi mulțumesc!

S-ar putea să-ţi placă şi...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *