Și pentru că dragul meu de presă trebuia să poarte-un nume… i-am spus Gheorghe Matei

– Un băiat se plimba cu bicicleta în parc. Aici, aproape, la Horia, Cloșca și Crișan. A căzut și s-a rănit destul de grav. Părinții au chemat ambulanța…

Ne-a mai spus câteva amănunte, apoi ne-a dat să facem o știre, răspunzând la vestitele – dar abia cunoscutele – întrebări de presă: cine?, ce?, cum?, unde?, când?, de ce?…

Am scris dintr-o suflare. Am recitit, am corectat, am mai completat ceva. Apoi, fiecare și-a predat știrea. Domnul a citit fiecare text cu atenție. Ne-a felicitat, a mai explicat niște lucruri, a mai insistat pe câteva detalii. La final, a luat în mâini un carnet mic, gros, maro și a zis: Iar acum să vă arăt cum se scrie o știre!

Am simțit că rămân fără aer! Și azi simt aceeași emoție. Domnul profesor luase carnetul meu în mâini și-mi citea știrea!

Dacă mă întrebi astăzi de ce sunt jurnalist, cum de-am ajuns să mă gândesc serios la scris, de unde vine acea scânteie care m-a aprins și care-mi arde și acum în suflet – asta-ți voi povesti. Despre cum domnul Gheorghe Matei m-a încurajat la primul curs de jurnalism de la Palatul Copiilor și despre cum, în adolescență, m-a făcut să mă îndrăgostesc iremediabil de condei!

drumul meu - Gheorghe Matei

Domnule Profesor, îi spuneam atunci – și-n toți anii de după, când îl întâlneam întâmplător. Mereu mă corecta, negând calitatea sa de profesor (era doar un gazetar, zicea) – și eu mereu insistam că pentru mine este și rămâne mai adevărat profesor decât mulți dintre dascălii avuți în școală. Îl sunam pe telefonul fix la sărbători… și mă mândream că mă mai ține minte. Apoi am pierdut complet legătura, până anul trecut, când am făcut rost de numărul de mobil. Și l-am sunat. Doar o dată. Of, de câte ori aș fi putut să-l sun!… S-a bucurat tare atunci! Și eu m-am bucurat. Și apoi am permis timpului să-și vadă de-ale lui… De parcă timpul ar ști de glumă…

Astăzi răsfoiam facebook-ul și-am simțit cum cade cerul pe mine. Astăzi, domnul profesor Gheorghe Matei a fost înmormântat.

Omul care mi-a injectat dragul de presă și care mi-a zidit temelia de jurnalist a plecat acum câteva zile – iar eu am aflat știrile prea târziu. Fără ocazia de a-mi lua rămas bun și de a-mi cere iertare pentru timpul ce l-am lăsat să treacă. Fără ocazia de a-i mai mulțumi – iar și iar…

Drum lin, Domnule Profesor! Dumnezeu să vă odihnească în pace! Sunt nevrednică, dar vă iubesc mult și vă mulțumesc și mai mult!

Când o veți întâlni, s-o îmbrățișați de la noi pe Corina AnaMaria… colega noastră și eleva dumneavoastră…

S-ar putea să-ţi placă şi...

2 comentarii

  1. Primul om care m-a învățat și pe mine să scriu un articol. Eram studentă la filosofie, în practică la Flacăra Iașului. A fot mai mult decît un profesor. M-a îndrăgit, m-a îndrăgit și doamna Matei, i-am îndrăgit și eu. În anul IV, cînd m-am căsătorit, mi-au fost nași de cununie. Am atîtea amintiri frumoase despre dumnealui, despre această frumoasă familie! De la faptul că i-am devorat cărțile din bibliotecă, la sfaturile părintești pe care mi le-a dat, la vorba bună pe care a pus-o celui mai bun chirurg atunci cînd m-am operat, la bucuria din 1988 cînd i-am spus că am intrat și la drept sau la o altă bucurie – atunci cînd am debutat în literatură. A fost o onoare să-l cunosc și va rămîne în amintirea mea pentru totdeauna.

    1. Domnul Matei este unul dintre oamenii care a îmbogățit și a luminat pe toți cei din jur!
      Vă mulțumesc pentru comentariu și pentru mărturisirea de suflet!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *