Baba Anda și adolescenții – lecție (necerută) la ceas de seară

Aseară făceam un badminton cu prunca, în parc. În apropierea noastră, la o masă, s-au așezat patru fete și un băiat, adolescenți simpatici. Au început să joace cărți.

– Ce proastă ești!, a exclamat puștiul, la un moment dat.

Maria a căscat ochii mari și s-a întors spre el. Dar el și ele erau în lumea lor. Vorbeau și râdeau și, se vede treaba, lui îi plăcea să fie în vizorul amicelor sale.

– Să nu permiți nimănui să-ți vorbească așa!, i-am zis Mariei. Îi atragi atenția, frumos, și dacă mai spune cuvinte aiurea îl lași în pace și pleci!

Am continuat să jucăm.

– Băi, ce proastă!

Ok… am început să-mi fac planuri de intervenție. Dar nu. Nu mă duc chiar așa peste ei. Numai dacă mai zice o dată… Și nici n-am gândit bine, că aud:

– Da’ tu chiar ești proastă!

Atât mi-a fost. M-am apropiat de masa lor și-am făcut-o pe nedumerita.

– Scuze că mă bag, dar nu înțeleg. Pe cine tot faci tu proastă?

El a ridicat din umeri, fetele mă priveau cu uimire. Așa că am continuat.

– Și voi, fetelor, de ce-i permiteți să vi se adreseze așa?!

– Dar n-o spune cu răutate!, se miaună una, o fată frumoasă tare.

Și, culmea, toți erau copii frumoși și mai mult decât faini!

– Păi n-o spune cu răutate, dar nu-i nici ca și cum ți-ar spune că ești drăguță! Să te facă proastă în glumă, cu zâmbetul pe buze, nu-i cel mai de dorit compliment!

Au început să chicotească.

– Îmi pare rău, spune băiatul, mai ales când și-a dat seama că și Maria mea îl auzise.

– Și mie îmi pare rău că mă bag! Nu suport băbuțele băgăcioase… și uite că mă comport ca una dintre ele. Dar eu nu mă bag ca să va cert, ci doar ca să vă vorbesc. Așa, ca o prietenă.

Și când am văzut că am cu cine vorbi, am făcut un rezumat al respectului față de alții și al respectului de sine. Am spus fetelor că dacă azi acceptă o jignire fără de răutate, dar transformată în obișnuință, mâine ajung să accepte o înjurătură, poimâine o palmă sau o bătaie în toată regula. Am spus băiatului că n-ar vrea ca altcineva să-i jignească prietena, poate sora sau chiar mama. Le-am spus că de acum, de la vârsta asta, e deja timpul să învețe fiecare să respecte și să se facă respectat. Iar modul în care ne adresăm celor din jur spune multe despre noi.

Apoi i-am lăsat. Am continuat să jucăm ceva timp badminton, iar ei cărți. La fel ca înainte. Nu i-am auzit o clipă vorbindu-mă de rău, nici măcar încruntându-se la mine sau dându-și ochii peste cap!

Care ar fi ideea… Adolescenții de ieri m-au întristat și m-au bucurat în egală măsură. M-a întristat o parte a comportamentului lor și ușurința acceptării unor situații jignitoare – transformate în… banalități. M-a bucurat, însă, deschiderea lor la dialog. La ascultare. M-a surprins faptul că puștiul și-a cerut scuze, deși nu de la mine trebuia s-o facă. M-au surprins toți, când stăteau și analizau „evoluția” acceptării unui comportament care poate duce atât de ușor la crearea femeii agresate de mâine. M-au surprins la final, când i-am simțit în continuare la fel de veseli și de frumoși, netulburați de baba Anda :).

adolescenta

Sunt convinsă că el va mai complimenta pe câteva cu „proastă”. Sunt convinsă că și ele vor mai auzi vorbele astea. Însă e posibil să le apară în minte și o frântură din discuția noastră. Și poate, ușor-ușor, nu le vor mai suna atât de firești adresările nefirești.

Copiii nu sunt răi! Dar cred, cu toată tăria, că au nevoie să li se vorbească. Să li se explice cu exemple practice. Să nu se simtă judecați! Nu-s eu nici pe departe un îndrumător, cu atât mai mult un judecător. Poate că nu trebuia să mă bag, dar n-am putut rămâne de-o parte.

– Maria, oare am greșit că m-am dus la ei?

Mi-a răspuns că nu. Și mi-a arătat susținerea sa, c-o atingere fermă pe umăr. Nu știu cum va fi ea la anii lor. Dar aș vrea să învețe ceva din ceea ce observă, deocamdată, din exterior. Aș vrea ca multe să nu le experimenteze pe propria piele… Și-a vrea ca atunci când greșește și când persistă în greșeală… dacă-i este de folos… o zurlie să se așeze lângă ea și să-i vorbească. Așa, ca o mamă. Așa, ca o prietenă.

S-ar putea să-ţi placă şi...

2 comentarii

  1. Foarte bine au reactionat și adolescentii… nu ma asteptam… si a fost bine ca ai avut curaj sa intervii… majoritatea aud dar nu se baga! Cu siguranta ai sădit în mintea fetelor ceva respect de sine pentru viitor! 🙂

    1. Da, chiar au fost minunați! Adică, în ciuda faptul c-am intervenit… nu de bine… au știut să primească mesajul. Zilele astea i-am revăzut și, surpriză – una dintre fete m-a salutat! 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *