Aspazia Oţel Petrescu – 14 ani în temnițele comuniste și o viață închinată lui Hristos

Mărturisitoarea Aspazia Oţel Petrescu, femeia care și-a jertfit 14 ani din tinerețe în temnițele comuniste, a plecat astăzi la Domnul. Ea împlinise pe 9 decembrie 2017, în anul dedicat Apărătorilor Ortodoxiei în temnițele comuniste, 94 de ani.

Aspazia Otel Petrescu
Aspazia Oțel Petrescu – Foto: ASCOR Cluj

Ar fi multe de spus… dar am s-o las pe dumneaei să spună… în șapte fragmente adunate fugar din diverse contexte. Adevărate lecții de viață și adevărate provocări – de-a o cunoaște mai bine, de-a ne cunoaște trecutul mai bine, de a ne apropia de Dumnezeu mai bine!

***

– Aţi suferit foarte mult. Cum putem accepta suferința?

– Suferinţa trebuie transfigurată. Şi suferinţa se transfigurează prin acceptare. Trebuie să găseşti o motivaţie pentru suferinţă. În momentul în care găseşti mobilul suferinţei, eşti salvat, pentru că ai acceptat. Din momentul acela, suferinţa devine o bucurie, devine o onoare. Îţi dai seama că Iisus a luat o linguriţă din suferinţa Lui şi ţi-a dat-o ţie. Adică propria ta cruce. Să nu o mai care El în spinarea Lui, ci să o cari tu. Devii astfel fericit că eşti fiu al lui Dumnezeu.

(Interviu realizat de Raluca Tănăseanu, apărut în revista „Familia ortodoxă”, nr. 5/ 2010)

***

– Sunteți atât de plină de viață! Ce vă dă această forță?

– Certitudinea că sunt în Adevăr. Că aceasta este Calea, acesta este Adevărul și aceasta este Viața – așa cum ne-a spus-o Iisus Hristos. Și faptul că acest ideal este farul luminos către care privesc întotdeauna îmi dă pace, îmi dă liniște și îmi dă acea bună așezare pe care o avea toată societatea noastră între cele Două Războaie interbelice, când m-am format eu ca om…

(Interviu realizat de Raluca Tănăseanu, apărut în revista „Familia ortodoxă”, nr. 12/ 2013)

***

Noi suntem încă într-un răstimp de reculegere. Avem încă o vreme să ne revenim din rătăciri și să ne pregătim pentru orice întâmplare nefastă, punând în lucrare cele două săbii imbatabile, cum bine se știe: postul și rugăciuneaSă ne fie frică numai ca Domnul să nu ne lase din brațele Sale ocrotitoare. Să strigăm din adâncuri: „Doamne, nu ne lăsa!”. Să așternem rugăciuni pentru îndurare și zile de post în calea năpastelor ce stau să vină.

(Fragment din cuvântarea de la Mislea, 8 septembrie 2014)

***

Oamenii sunt debusolați, oamenii sunt nefericiți din punct de vedere duhovnicesc. Trăim vremuri nenorocite, dureroase, nefericite, întunecate. Mesajul meu este, dacă aș putea să strig așa, cu o trâmbiță de înger: „Treziți-vă, oameni buni! Mergeți în prăpastie! treziți-vă!”

(Sursă: aici.)

***

„Nici o frică să nu fie mai mare decât frica de Dumnezeu”. De ce? Pentru că frica care vine de la diavol este spaimă, este îngrozire, este o cale de tulburare și de suferință la care nu ai cum să-i faci față pentru că diavolul este înfricoșător, într-adevăr. Deci frica de el asta este. Frica de Domnul însă este frica de a nu răni o iubire perfectă, este cu totul de altă natură. Și în momentul când ai această grijă, ai această frică să nu rănești iubirea Celui care Și-a lăsat cerul și a venit pe pământ ca să vadă care sunt problemele omului, care sunt treburile pe care el nu le poate birui și cum poate să-l ajute mai mult și mai bine, din momentul acela înțelegem într-adevăr că nici o frică de oricât de spăimoasă poate fi, nu te poate tulbura, nu te poate clinti. Pentru că una este frica de a nu ofensa iubirea absolută și alta este frica de a nu te lăsa păcălit, îngenuncheat, umilit și până la urmă înhățat de cel nenumit.

(Interviu realizat de Preasfințitul Macarie, Episcopul Europei de Nord, transcris de Raluca Tănăseanu și publicat în revista „Lumea credinței”, noiembrie 2016)

***

De, măi fată, decât să intri în mișcarea asta, mai bine furai. O duceai mai bine!, îmi spune. Și zic: Deci recunoașteți că tâlharii sunt în cinste la voi și oamenii cumsecade sunt asupriți…”

(Mărturisiri și evocări, Trinitas TV, 8 decembrie 2017) 

***

Treaba noastră cea mai asiduă este să nu ne pierdem speranța! Pentru că vremurile sunt atât de opresive, încât atentează și la această virtute, care este toiagul iubirii. Fără speranță, iubirea singură devine neputincioasă! Să nu ne pierdem speranța! În ce mă privește pe mine, lucrurile sunt foarte simple, eu sunt foarte aproape de deznodământ, dar mă gândesc la voi, cei tineri, cât de greu o să fie să nu vă pierdeți speranța și să rămâneți luminoși și înfloriți în vremurile acestea atât de parșive.

(Mesaj către tineri, la împlinirea vârstei de 94 de ani – decembrie 2017)

S-ar putea să-ţi placă şi...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *