Nimeni nu face rău de bine. Dacă am înțelege…

Cine m-a rănit ar trebui să înțeleagă durerea mea și chiar s-o simtă, apoi, pe propria piele! Așa mi-a spus cineva, în timp ce eu îndemnam: Nu deveni cine te-a rănit!

Anda Elena Pintilie - saptepietre.ro

Nu se dorea, teoretic, răzbunare, dar nici nu se putea trăi cu gândul că unul s-ar putea bucura, după ce l-a făcut pe altul să plângă cu lacrimi amare. Scuza era… eu nu devin ca omul care mi-a făcut rău. Eu voi continua să fiu bun. Dar omul acela trebuie să plătească într-un fel sau altul, altfel nu-i dreptate în univers! Serios? Gândirea aceasta chiar te încurajează să te crezi (mai) bun?!

Eu, una, sunt convinsă că există dreptate în univers. Și că toți vom da socoteală, mai devreme sau mai târziu. Pentru tot ce-am făcut, bun și mai puțin bun. Dar nu e treaba mea să aștept „socoteala” altcuiva. Să vin din urmă și să-l mai împung și eu, să-i bat obrazul și să-mi frec palmele de nerăbdare, în așteptarea unui verdict nasol. Eu pot doar să mă rog ca omul care mi-a greșit să se îndrepte și să-și tămăduiască rănile.

Logic, în primă fază sunt supărată și poate că nu gândesc întotdeauna cu iubire. Însă, mai apoi, când mă liniștesc, mă apucă mila. Da, mila! Nu o spun în sens disprețuitor. Mie mi-e milă de oamenii care-mi fac rău. Pentru că nimeni nu face rău de prea mult bine. Oamenii-s răniți. Nefericiți. Neputincioși în a se accepta, în a se înțelege, în a-și trăi frumos viața. Nicio persoană care face rău nu poate spune cu mâna pe inimă că e bucuroasă. Și nici nu devine cineva mai fericit, după ce-i nefericește pe alții. Toate-s doar iluzii și toate-s trecătoare. Uneori, se încearcă vindecarea prin facerea unui nou rău. În alte dăți, cu înțelepciune și cu luminare de Sus, omul care a rănit poate deveni un sfânt. De aceea se spune să nu judecăm răul pe care-l vedem la lumina zilei – noaptea, acel om se poate căi și ar putea dobândi iertare, în timp ce noi rămânem cu judecata…

Eu nu vreau să mă umplu de mai multe bube. Nu cer nimănui să mă iubească ori să mă accepte. Nici să creadă în cele ce spun. Nici să-l plângă pe cel ce le-a greșit. Îmi doresc, însă, în continuare, ca eu să nu devin cine m-a rănit. Îmi doresc să îndrept ce am de îndreptat la mine, să mă repar, să mă vindec și să merg mai departe.

Ale mele sunt lecțiile. Și cei ce mi le „aplică” au rolul lor. Bun – dacă eu știu să mă folosesc de lecții și de durere și să învăț ceva. Iartă-i, Doamne, că nu știu ce fac! Aceasta-i deviza pe care Însuși Mântuitorul ne-a învățat s-o folosim, când zăcea atârnat și nevinovat pe Cruce… Eu nu vreau ca omul ce mi-a greșit s-o pățească la fel sau mai rău decât mine. M-aș bucura, în schimb, să aibă timpul și înțelepciunea de a se îndrepta. Și m-aș bucura ca rănile mele să nu-l cocoșeze. M-aș bucura ca rănile mele să rămână doar ale mele și să-mi fie elan spre-a merge mai departe – frumos și demn. Nu vreau să devin fericită prin „plăți în nefericire” și prin „dreptate” de-a mea. Vreau doar să fiu. Și, dacă o să merit, o să gust și o părticică din fericire. Din fericirea cea adevărată.

S-ar putea să-ţi placă şi...

2 comentarii

  1. azi, in cuvintele ”iarta-i, Doamne, ca nu stiu ce fac”, gasesc – in fine – sensul profund: ei nu stiu – inca – legile universului, ei nu cunosc inca legea cauzei si a efectului si alte cate si mai cate;
    faine si folositoare gandurile de mai sus; pentru o asemenea atitudine e nevoie de antrenament si de mult simt al umorului, dar si de cunoasterea unor amanunte semnificative, ca de exemplu istorie, limba, religie… 🙂 ca sa te ajute sa treci mai usor peste nevoi 🙂

    1. E nevoie… e nevoie de multe. Și mai mare nevoie avem să înțelegem că suferința nu e un bau-bau, ci un „necesar” al vieții noastre – pentru a reuși să ne cunoaștem și să înaintăm. Că, dacă ne plângem de milă și dăm mereu vina pe alții – ajutorul pentru noi e zero. Să ne întărească și să ne ajute Dumnezeu în toate!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *