Învățământul „de renume” din România – și miniștrii spun lucruri trăsnite…

Sunt un om care și-a ros câțiva ani cămășile-n coate pe băncile școlilor. Nu-s prea învățată, nici… needucată. Sunt un om care-a și umblat ceva timp prin instituții de învățământ – de toate categoriile. Unele de elită, altele de plâns, unele cu elevi geniali și norocoși, altele cu elevi geniali și sacrificați, unele cu bănci goale, în așteptarea unor copii ce nu mai veneau, altele cu elevi claie peste grămadă. Unele cu fițoși, altele cu sărăcie lucie, unele cu prafuri albe prin băi, altele doar cu aurolac, unele cu aer condiționat și aere multe, altele cu bude prin fundul curții, unele cu încruntați, altele cu fețișoare curioase și zâmbitoare.

Am avut onoarea și deopotrivă oroarea să cunosc destui miniștri ai Educației. Era și greu să nu, având în vedere „stabilitatea” funcțiilor de conducere – funcții care se schimbă după culori și după „deranjamente”, nicidecum după vreo performanță a cuiva… Pe ministrul de astăzi l-am cunoscut, însă, în alte straie. Pe vremea mea, maică!, venea la Iași ca să pledeze în liderul de sindicat model, apărătorul colegilor săi și-al învățământului românesc. Un lider ce scotea cadrele didactice în stradă pentru apărarea demnității, salariului, bucuriei, speranței într-un viitor în care educația contează.

Țac, pac!, valorile au căzut atunci când funcția a crescut. Și dacă nu m-am supărat pe manualul de sport, și dacă n-am râs de incredibilul număr al „i”-lor din „copii” și „copiii”… am simțit o durere cumplită atunci când am aflat cea mai recentă grozăvie – aceea de a se lua în calcul ca profesorii din școlile de renume să fie plătiți mai bine decât frații lor mai săraci în… renume! Serios?!

N-am nimic cu nimeni. Nu cer să se ia de la profesorii din școlile de renume. Din contra, să li se dea – lor și tuturor! Nu vreau niște capete în locul altora. Nu vreau răul și sacrificarea unora – pentru binele altora. Vreau, însă… normalitate?! Dar mi-e și frică să vorbesc despre „normalitate”, când fiecare înțelege firescul după bunul său plac.

Da, toți profesorii merită respect. Da, toți profesorii merită salarii motivante. Da, sunt de aplaudat profesorii din școlile de renume. Însă, ce mai știu eu din școlile astea de renume e că meritul cadrelor didactice se împarte cu meritul din familiile elevilor de renume. Cu munca din particular și cu meditațiile, cu, pur și simplu, șansa la o viață mai bună. Ce mai știu eu din școlile astea e și că mult gunoi se ascunde sub preș, că multe note-s mărite din burtă, chiar sub pretextul prestigiului, că banii vorbesc, că în spatele zâmbetelor afișate în fotografiile de panou sunt și multe frustrări. Că renumele se întreține cu etică și fără de etică.

Drumul spre o scoala din Iasi
Drumul spre o școală din județul Iași…

În același timp, în școlile fără renume predau și învață tot oameni. Sunt elevi care ar trebui să conteze (viitorul țării, nu?!) și cadre didactice care ar trebui încurajate și susținute în demersul lor. Unele școli fără de renume pot fi cât de cât ok – dar în altele se vede fața aceea nedorită și, totuși, atât de reală a României. Fața aceea în care sărăcia și abandonul școlar sunt la cote alarmante, în care numai niște eroi se încumetă să mai facă naveta și să predea pe bune, cu drag de copii și cu buzunarele goale, cu sacrificii greu de bănuit. Ei nu merită atenție sau respect? Nu, ei merită alungați din domeniu și, eventual, din România. Iar copiii de la țară și din „funduri” de țară merită, probabil, doar resturi … oameni care aleg catedra ca ultimă variantă de-a face și ei ceva în viață. Oameni care să-și asume lipsa renumelui și a normalității.

Domnule ministru al Educației – înțeleg că sunteți mai bun la fapte decât la vorbe și tocmai de asta începe să-mi fie teamă. Mă feresc din toți rărunchii să judec și nici măcar nu mai sunt jurnalist pe domeniul Învățământ. Ar trebui, deci, să tac… Dar nu pot. Sunt mamă! Am un copil care învață la o școală foarte bună de cartier – și fug cu tot sufletul de ideea unui liceu de renume la clasa a V-a. Am fost, precum am zis și se bănuiește, elevă cândva și mai sunt și fiică și nepoată de cadre didactice. În plus, cunosc atâția oameni minunați și demni de toată cinstea de a se numi educatori, învățători, profesori – din școli de renume, din școli obișnuite și din școli vai de capul lor – încât nu pot și nici nu-mi mai doresc să tac!

Nici măcar nu zic să nu dați bani cuiva – zic să le dați tuturor! Zic doar să nu mai luați în râs oamenii care muncesc și care iubesc copiii, care se exprimă corect în limba română și care țin școala în viață, în timp ce alții o sapă de la temelie, de 27 de ani! Zic să prețuiți școlile de renume și să respectați profesorii și olimpicii – oferindu-le trai decent în țară, „profitând” de roadele unui sistem de educație viu și bun. Zic să coborâți cu picioarele pe pământ și în glodul educației, să-i vedeți și pe cei care se zbat să țină copiii în școală, să vindece aripi pe care alții le frâng, să aducă la oraș și la studiu elevi care, poate, n-au văzut niciodată orașul. Pe cei care predau în clase simultane și pe cei care se îngrijesc de copiii cu nevoi speciale. Pe cei care ar merita cu adevărat statui în curtea școlii. Pe cei care-și sacrifică familiile și copiii din dotare pentru copiii altora.

Domnule ministru, nu creați lupte imaginare între cadrele didactice! Nici între elevi! Nu dezbinați, cu gândul de a stăpâni. Amintiți-vă să fiți cel mai mic dintre colegii dumneavoastră – și veți dobândi respect și ascultare, chiar și după ce veți rămâne fără scaunul efemer pe care-l dețineți. Domnule ministru, nu deveniți dușmanul liderilor de sindicat – nici al copiilor care n-au nicio vină că nu s-au născut cu școala de renume-n poartă! Vă rog eu! Și-o să mă rog, în continuare, pentru dumneavoastră. Și pentru profesori. Și pentru elevi. Și pentru țara asta pe care mă încăpățânez s-o țin strâns la piept, așa cum e ea. Minunată și batjocorită! Domnule ministru, haideți să ne iubim țara și copiii! Și, haideți ca, din discursurile sforăitoare de la început de an școlar  și după sufletul nostru, fiecare dintre noi să completăm o propoziție: „Omul fără educație…”

S-ar putea să-ţi placă şi...

7 comentarii

  1. Elevii mei, când cresc, pleacă din sat (de la o școală obișnuită, din mediul rural) la licee/ colegii de de renume din județ. Intră cu medii cuprinse între 9,5 și 10 și la fel încheie studiile liceale. Apoi sunt admiși la facultăți de renume: medicină, cibernetică, automatică… Oare noi, cei care i-am pregătit în primar și gimnazial nu avem nicio contribuție? Doar liceul/ colegiul care i-a admis în clasa a IX-a?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *