Când presa tace…

Când presa tace, nu-i a bună. Pentru ea – presa cea faină și obiectivă! Când presa tace și unii jurnaliști își rod unghiile pe la colțuri – c-ar vrea să vorbească, dar nu pot, iar nu-i a bună! Deși îmi pare rău pentru aceștia, totuși, când presa tace, eu mă bucur!

Că oricât ar tăcea presa, sunetul unor evenimente e puternic. Și se aude cu ecou. Și vine. Și revine. Și se stinge greu. Și lumea începe să afle. Apoi, lumea începe să-și pună întrebări. Dar presa? Unde e presa?

Presa-i aici!? Presa-i aici! Are grijă de X – care se scobește în nas, de Y – căruia i s-au rupt pantalonii între picioare, de Z – care-a mai furat un ou de sub bou… Presa are treabă mare, multă și importantă, n-are timp ea, draga, de mizilicuri.

Mizilicurile sunt, de fapt, întâmplări reale, cu oameni reali. Evenimente cu oameni – mulți, puțini, uneori mii… – „stricați” de-atâta decență și libertate. Mizilicurile sunt, de fapt, acțiunile care dor pe cei ce n-au niciun dor… Mizilicurile sunt pe plus – o nerozie atunci când presa caută rezultate cu minus.

Când presa tace, mulți încep să se trezească. Încep să-și caute răspunsuri. Încep să înțeleagă. Presa-i aici? Presa-i aici! Câine de pază al intereselor și-al praștiilor cu subiecte pline de șoc, de groază și de n-ai să crezi-uri halucinante!

libertate

Când presa tace, mulți se supără. Când presa tace – ea urlă, de fapt, cel mai tare. Își pune mâinile la ochi, sperând să acopere ochii marelui public… Când presa tace, eu mă bucur. Dar nu mă bucur de neputințele presei, ci de oamenii care au șansa să se salveze din jugul ei.

S-ar putea să-ţi placă şi...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *