Un bonus pentru constatarea „e prea târziu”

Cândva, pe vremea asta, mai ceream un an. Recunosc, pare o aroganță să ceri un an cuiva, atunci când nu știi dacă mai ai la dispoziție măcar o secundă. E prea târziu, mi s-a răspuns. Și mi s-au mai oferit niște zile. E prea târziu… Și-am tot încercat să descifrez vorbele astea în fel și chip. În favoarea și în defavoarea mea, în binele meu și în ciuda mea…

Recent, am auzit din nou vorba aceasta. Completată. La părintele Ioan Valentin Istrati. Când ți se spune că e prea târziu, de abia atunci începe. A fost o revelație! Căci mi-am dat seama că de la e prea târziu, fix de atunci, eu am reînceput să trăiesc.

A trecut deja un an de la anul cerut. Nu regret nimic de dinainte. Nici nu mai tânjesc spre ceea ce a fost. Am pus amintirile într-un colț de suflet și am plecat mai departe. De abia atunci începe… De abia atunci a început! Uneori, un e prea târziu te poate pune la pământ. Dar mai târziu, nu prea târziu, după ce îți revii din șoc, din amorțeală, din durere – ajungi să mulțumești omului care a făcut constatarea. Într-un fel, poate că simțeai și tu că e prea târziu. Dar nu voiai să accepți asta. Luptai cu toți și cu toate, cu morile de vânt, de fapt, ca să arăți că nu există prea târziu. Și nu pentru că n-ai fi crezut la fel, ci pentru că tu nu credeai e prea târziu își poate face loc și în inima ta, și în planurile tale, și în tot ceea ce îți imaginai că ai construit între timp – pentru toată viața.

E prea târziu. Și lumea nu se sfârșește. E prea târziu. O luăm de la capăt. E prea târziu. Și-ar fi prea devreme să renunțăm la bucuria unor noi începuturi.

S-ar putea să-ţi placă şi...

Un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *