La braț cu veșnicia

O veșnicie începe cu o secundă. Cu un minut. Cu o oră. Cu o zi. Cu un an…

Începutu-i mai greu. Apoi, te obișnuiești cu gândul că nimic nu-i veșnic și că, totuși, oricând e loc de-o veșnicie.

De multe ori amânăm o decizie și-o cântărim, o răsucim pe toate părțile și-o amețim. Sunt multe regrete. Și-i multă teamă la mijloc. Cui nu-i e frică de veșnicie?

Și, totuși, atunci când îi vine momentul, veșnicia își intră în scenă. Cu o primă secundă. Cu un prim minut. Cu o primă oră. Cu o primă zi. Cu un prim an… Și-apoi, cu un prim an și o secundă – și tot așa. Până când nu mai numeri nimic. Renunți la calcule, zâmbești, îți asumi veșnicia și cauți s-o trăiești frumos, în tihnă, cu inima gata de orice.

E teamă multă la mijloc, da. Dar e și mult curaj. E curajul nebunului de-a se-mprieteni cu veșnicia, fără a ști cam cât înseamnă ea. E curajul iubirii de a nu permite urii să-i ia locul. E curajul iertării de a nu permite neiertării s-o cotropească. E curajul lui acum și aici de a permite trecutului să fie trecut. E curajul pasului înainte și-al ridicării – atunci când habar n-ai cum să faci pasul înainte ori cum să te ridici.

Veșnicia te provoacă să lași relativul confort de-o parte și să te trezești în viața cea adevărată. În prezentul demachiat și real, de care poate c-ai fugit când aveai ocazia să-l cunoști în țoale festive. Nu-i nimic. Acum era timpul. Uneori, chiar poți descoperi că deja a trecut primul an din veșnicia ta.

S-ar putea să-ţi placă şi...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *