Doamne, scapă-mă!

În Evanghelia de astăzi l-am simțit, pentru a nu știu câta oară, pe Apostolul Petru scăzând în credință. Nu mult. Nu pentru mult timp. Suficient, însă, cât să cadă un pic, suficient cât să simtă că se îneacă fără Dumnezeu. Poticnelile Sfinților Apostoli ar trebui să ne încurajeze pe noi în credință. În revenirea la credință, mai bine spus.

Avem voie să ne îndoim, avem voie să negăm că-L cunoaștem pe Hristos, avem voie să nu credem, avem voie să păcătuim, avem voie să cădem. Un singur lucru ne este interzis! Să rămânem în stare latentă, să refuzăm să ne ridicăm, să credem că nimic nu se mai poate face pentru noi. Să deznădăjduim în asemenea hal, încât să nu mai știm încotro s-o apucăm și cui să-i cerem ajutorul. Să nu mai știm cum să primim ajutorul.

Doamne, scapă-mă! Atât trebuie să spunem, cu toată credința noastră! Atât trebuie să ne dorim, scuturându-ne de noi și realizând că nimic nu suntem și nimic nu facem fără ajutorul lui Dumnezeu. Iar Iisus ne va întinde grabnic mâna Sa.

Căci Cerurile nu ni se închid decât atunci când noi doar ne facem că cerem, decât atunci când mimăm credința, decât atunci când preferăm să zacem și să ne plângem de milă – crezând că, implicit, a stârni mila celor din jur ne va ajuta cu ceva. Nimic și nimeni nu ne poate fi de folos, câtă vreme rămânem căldicei în credință și vai de capul nostru în toate păcatele lumii acesteia.

Doamne, scapă-mă! Aceasta e o rugăciune pe cât de scurtă, pe atât de profundă. O lecție a zilei de astăzi – pentru sufletele noastre și pentru viața ce riscă să treacă pe lângă noi.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *