Am absentat din lumea virtuală – și nu m-am săturat încă :)

Nu știu dacă și-a dat cineva seama c-am lipsit ori dacă i-a fost dor cuiva :)). Nu știu nici dacă-i pasă cuiva ce mai fac (bine, merci, apropos!). Dar știu că vreau să povestesc din experiența asta și din învățămintele pe care le-am tras.

Am cam foarte absentat din lumea virtuală. Nu în totalitate, deoarece serviciul presupune calculator și rețele de socializare. Dar pe conturile personale n-am activat, iar cu răspunsul la telefoane și la sms-uri nu m-am omorât. Așa că profit să spun acum Hristos a Înviat! și, cu bucurie să răspund la bucuria voastră: Adevărat a Înviat!

Revenind. Uneori e nevoie de o pauză. Poate că de multe ori ne-o promitem – mâine! – și tot de multe și de multe ori o amânăm. Până când, fără preaviz, fără vreun rămas-bun, fără planuri de timp și spațiu – știi că ai intrat, pur și simplu, în pauză.

Cum era lumea înainte de blog, de Facebook, de telefon deștept, care-ți devine parte din corp? Sunt întrebări la care parcă nu mai reușim să concepem un răspuns. Doar gândul la ele ne produce plictiseală și spaimă… și, oricum, noi nu petrecem foarte mult timp în lumea virtuală. Alții da – noi nu. Noi nici nu ne mai uităm la ceas, ca să nu mai recunoaștem realitatea și vremea pierdută, de multe ori, fix de aiurea.

Și, totuși, există viață în afara lumii 2.0! Deloc plictisitoare! Cu tristeți, cu bucurii – ca orice viață! Mult mai reală, însă! Mult mai palpabilă! Oamenii de lângă noi există și, dacă petrecem timp cu ei, chiar ne pot deveni simpatici! 🙂 Da, recunosc… am preluat replica dintr-un banc, dar cred în ea și mi-o asum :).

Motivele care-l conțin pe „n-am timp” pot să dispară, atunci când mai dispare din timpul petrecut în virtual. Motivele despre „mi-e somn, sunt foarte obosit” pot să dispară, atunci când mai dispare din timpul petrecut în virtual. Motivele despre „n-am vlagă și nu mă ridic din scaun nici cu macaraua” dispar și ele, atunci când mai dispare din timpul petrecut în virtual.

Deci, ce-am făcut în perioada asta? Am găsit timp pentru aproape orice mi-a dorit sufletul. Pentru promisiuni demult amânate, pentru familie, pentru joacă, pentru plimbări, pentru noi descoperiri. Pentru somn! Pentru comunicare adevărată. Pentru discuții cu mine însămi. Pentru brațele celor dragi ai mei. Pentru mers pe jos. Pentru înghețată. Pentru energie și pentru viață. Pentru a trăi aici și acum. Pentru idei năstrușnice, puse în practică la foc automat! Pentru excursii. Pentru visat. Pentru ceartă. Pentru mângâiat. Pentru râs. Pentru plâns. Pentru privit în jur și redescoperit strada, soarele, luna, iarba, oamenii…

Nu judec. Dar povestesc și constat din cele ce-am văzut cât am fost în pauză – și sper să am tăria de a ține cont de toate astea și de azi înainte, când am revenit în virtual. Oamenii… mulți dintre cei pe care noi i-am întâlnit și i-am privit, nu ne-au privit înapoi. Și nu c-am fi meritat noi mare atenție, nici c-am fi suferit de vreo traumă a nebăgării lor în seamă. De multe ori chiar ne-am dorit să fim invizibili și să ne strecurăm prin lume doar noi, așa, mână în mână, umăr lângă umăr. Faza e că nu suntem chiar atât de micuți ori de puțin gălăgioși, nici nu mergem în vârful picioarelor… iar de observat n-am fost observați, pentru că mulți dintre cei din jur erau… ocupați.

La volan, la terasă, pe bancă, în mers, la picnic, la biserică, la locul de joacă… singuri sau în compania unui amic, în gașcă ori cu partenerul de viață alături – oamenii sunt din ce în ce mai ocupați. Din ce în ce mai prinși cu ochii într-un ecran, mai fixați în a-și anunța cunoștințele virtuale unde sunt, ce-au mai mâncat, ce flori au mai primit… Oamenii sunt din ce în ce mai absenți din viața lor și din viața celor de lângă ei – ăia de-i pot pipăi și privi direct în ochi, ăia de le pot zâmbi fără de interes ori față de care se pot arăta așa cum sunt, fără nicio cosmetizare virtuală.

Nu e doar o părere. E cât se poate de pe bune și e valabil pentru oricare dintre noi, cu pauze sau fără pauze, conștient sau inconștient. Am început să evităm comunicarea directă, privitul în ochi, posibilitatea de unlike a faptelor, a deciziilor, a preferințelor noastre. Unii dintre noi am început să respirăm pentru aprecierea celorlalți – și doar pentru frânturile fantastice ale vieții noastre, pe care le expunem ca la muzeu.

Deloc întâmplătoare devine, în acest context, depresia online vs. offline. Mulți iau de bune toate gogoșile de pe Facebook și încep să considere că viața lor e de mizerie doar pentru că n-au ornat farfuria cum trebuie, că nu le-a crescut cozonacul, că piatra de la inel nu-i atât de mare și de verde ca aia a vecinei, c-al lor copil nu-i la fel de cuminte și de ideal ca al nu știu cui, că X se înțelege de minune cu Y și uite ce familie ideală formează, măcar atunci când face poză pentru marele public… Înainte de pauza asta m-am întâlnit cu o prietenă care-mi povestea de-ale ei, din casa ei în care apăruse, de curând, al doilea copilaș. În care copilul cel mare avea reacțiile firești din acest context, în care soțul avea și el obiceiurile și replicile lui, în care ea simțea că nu mai face față. Problema e că i se părea că e singura de pe lume care, deși se iubește cu bărbatul, are discuții în contradictoriu cu el, deși își iubește copiii, uneori are gândul de a fugi în lume pentru două secunde și de a exploda… Atât de tare era prinsă în poveștile fericite din rețelele de socializare, încât atunci când i-am spus că și în casa mea, ca și în oricare altă casă din lumea asta există probleme, discuții, dificultăți – în egală măsură cu iubirea, dragul, grija, respectul pe care ni le purtăm – mă privea cu o tonă de uimire. Părea că nimeni nu mai fusese demult sincer și deschis în preajma ei, așa că i-am recomandat să mai renunțe pentru un timp la internet.

Nu știu dacă m-a ascultat. Eu una sigur nu m-am ascultat chiar atunci, dar uite că și momentul meu de mare absență bătea la ușă. Nu s-a dărâmat Facebook-ul fără mine, nu s-au topit nici pietrele de supărare, nici prietenii cei adevărați nu m-au părăsit. Prin urmare, nimic n-am pierdut – și multe am câștigat. M-am reîntâlnit cu mine, mi-am regăsit timpul petrecut alături de iubirile mele și bucuria care derivă din toate astea. A fost cu adevărat o parte din viața cea adevărată – pe care simt acum, mai mult decât înainte, că începusem ușor și sigur s-o neglijez. Recunosc că descoperirile și analizele și unele efecte adverse m-au dezechilibrat un pic. Și n-am putut să mă întorc aici, până când nu mi-am promis că din pauza asta voi păstra învățămintele și toate dușurile reci și toate fericirile – pentru a ști, mai departe, cum să gestionez.

Am descoperit că sunt făcută să-mi trăiesc viața. Să ies din rolul de robot și de om dependent de taste. Sunt făcută să trag un ochi peste viețile altora, peste bucuriile lor virtuale – dar e și dreptul meu să nu-i cred chiar pe cuvânt, la fel cum e dreptul meu să nu rămân în contemplare. Sunt făcută să știu cum să folosesc butonul X, atunci când ceva nu mă interesează (posibil ca tu să fi făcut asta până acum 🙂 ) și sunt făcută să învăț să-mi trăiesc clipele în brațe reale de oameni pe care-i iubesc. Om, copil, familie – merită să fie trăite în direct și în exclusivitate. Fără amânări. Și într-un egoism virtual pe care am încercat să-l respect și până acum, în care nu tot ce se iubește se expune la comandă.

Eu m-am trezit. Și-am revenit pe aici trează. Și-am relativ-revenit. Căci la viața de dinainte, pierdută în fața ecranelor de laptop și de telefon, pierdută din privirile celor dragi, cu veșnice planuri de viitor în care doar promit că voi face o pauză… nu mă mai întorc.

Sfatul meu ar fi să te trezești și tu. Dar știu că n-ai să mă asculți, până când nu va veni vremea ta să înțelegi că de asta e nevoie. Tot ce pot e să mă rog și să te rog să te trezești cât mai ai încă timp să observi, să repari, să ceri iertare și să ierți, să iubești, să te miști, să te bucuri de viață. În plus, nu uita că un copil este oglinda familiei sale – și niciun copil crescut în virtual nu va crește liber și fericit. Fără noi, cei care am apucat să trăim și altfel, el nici măcar nu va ști că are alternative la viața din spatele ecranului.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *