Să generalizăm, ce pădurea mea!?

Patima noastră e aceea a generalizării. Generalizăm. Mult și bine. Și, mereu divagăm de la subiect, în încercarea de a ne demonstra adevărurile. Punem întrebări, dar nu acceptăm răspunsurile – dacă nu sunt fix acelea din mintea noastră. Considerăm c-am câștigat bătălii… Și, totuși, nu suntem fericiți. De ce oare?

Pentru că fericirea nu vine din noroaie, din mizerii și din pietre aruncate aiurea… Pentru că fericirea nu vine din piedici puse la cotitură și din bobârnace atent orchestrate, care să dea bine în ochii celor din jur.

Fericirea e împăcare. Fericirea se trăiește cuminte și senin. În fericire nu trebuie să-i suporți și să-i accepți, neapărat, pe toți. Dar, nici nu poți să ți-i faci ținte și să arzi de grija unora, considerându-i pădure – în loc de uscăciuni. Fericit nu poți fi, fără să vezi pădurea! Fără să-ți dorești să faci parte din pădure.

Când toți sunt răi – sau poate doar unul, zece, o mie! – niciodată n-ai să mai cauți pe cel bun, pe cel pentru sufletul tău. Când toți sunt răi – o să te pierzi în întuneric, precum o lumină ce arde aiurea și neîntreținută.

Lasă generalizarea! Abandonează generalul și caută, pentru tine, particularul! Ai să rămâi surprins, când îl vei găsi! Ai să-ți dai palme, când vei descoperi cât de aproape era de tine! Ei, dar tu n-ai avut timp de el – decât ca să-l înfunzi, mai adânc, în general! Era să-i dai foc! Și… nu era nicio pierdere… de vreme ce nici nu știai că există. Dar acum, că știi, mai ești atât de dispus să pui primul mâna pe chibrit/ piatră/ noroaie?…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *