Monstruozități fericite :)

Lucrăm, încă mult, în familie și încercăm, cot la cot, să fim creativi. Totuși, am început să realizez că sunt momente în care trebuie să dispar și să-mi las fata să fie, pur și simplu, pe picioarele ei! Ați crede că-i ușor. Adică… gata, mi-am luat de-o grijă! Pun copchilu’ la birou și mie nu-mi mai pasă. Ei, nu-mi pasă? Cum să nu-ți pese, când vezi că, în loc de albastru, cerul e verde, că un om e mai mare decât un copac sau că nu știu ce chestie fantastică n-a fost lipită fix acolo unde trebuia?!
Îți vine să urli, să iei și să faci tu – ori măcar să repari! – îți vine să scoți fum pe urechi și să întrebi: Ce-i porcăria asta? Îți vine să întrerupi jocul, să te pui pe explicat și bătut la cap. Totuși…
Când întoarce fericită fățuca spre tine și te întreabă, cu mândrie:
– Uite, îți place?!
… parcă nu-ți vine să-i trântești un NU mare în nas. Parcă nici nu poți s-o minți de la obraz… Oricum, oricât ai juca teatru, îți citește în priviri un dram de nemulțumire și nici nu-i trebuie prea mult să ajungă să creadă că nu-i în stare să facă nimic bun. Și, atunci, până la răspunsul final, vii și tu cu o întrebare:
– Dar, ție îți place cum a ieșit?
De cele mai multe ori, reacția e promptă!
– Da, e foarte frumos!
– Ei, atunci îmi place și mie!
Copila răsuflă ușurată, iar mie îmi vine să râd. De mine. Sunt culmea! Culmea culmilor! Dar, mă tratez. Și, încerc să mă bucur. N-o vreau o mică artistă, o vreau o mare fericită! Iar, pentru asta, trebuie s-o las să viseze la cer verde, iarbă albastră și stele roz. Să mă bucur că apar destul de des ca personaj principal în desenele ei și să-mi notez, cu gura până la urechi, explicațiile:

Tati: Ce-ai desenat acolo, o fantomă?
Maria: Nuuu, pe mami. E mireasă, nu vezi?!

Maria: Uite, îți place cum arăți?
Eu: Vai, parcă sunt un pic cam grasă, nu?
Maria: Păi, așa trebuie să fii, pentru că ai un bebe în burtică!

Eu: Uite, Maria, cum arată omul ăsta de zăpadă, după ce s-a uscat. E cam închis la culoare, nu?
Maria: Da…
Eu: Data viitoare îl vom face mai deschis și mai luminos, ok?
Maria: Bine! Iar pe ăsta, ne prefacem că-l vedem pe întuneric!

6 comentarii

  1. Ce simpatică e! Și ce bine că îi dai voie să fie creativă și să vadă lumea prin ochi de copil pentru care totul este posibil! Va veni o vreme în care va culege și roadele, și voi părinții odată cu ea: la vârsta adultă va avea șansa să aibă un coeficient de creativitate neciopârțit în copilărie. Spor la lucru și la distracție!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *