Joaca de-a camera ascunsă în şcoli

Profa cea mai de treabă din generală a fost, de departe, doamna de matematică. Atunci când era de glumit, când era de mers în excursii sau în tabere, se afla pe primul loc în sufletele noastre.
Profa cea mai de temut – atunci când treceam la lucruri serioase – era tot doamna de matematică. Avea un stil de predare profesionist la care îmbina, uneori, și câte o castană. Nu cred c-a scăpat careva dintre noi fără castane! Ba, eu mi-am luat și-o cretă, fix în frunte, într-o oră când, în loc să fiu atentă la tablă, mă uitam aiurea, pe pereți!
Rezultatul problemelor alături de cea mai de treabă și cea mai de temut doamnă a fost acela că toți am avut note foarte mari la matematică, la examenul de clasa a IX-a, fără a fi nevoie de pregătire suplimentară. Rezultatul a tot ceea ce a însemnat doamna pentru noi se reflectă în dragostea pe care mulți încă i-o purtăm, respectul deosebit și amintirile foarte frumoase pe care le-am păstrat din acei ani.
Eu, omul literelor, am drag de matematică, prin asociere cu doamna mea profesoară. Ale cărei castane nu au însemnat nicidecum bătaie, nici măcar o purtare violentă ci, doar un… supliment. Eu, omul literelor, nu știu nici acum cu ce se mănâncă fizica, pentru că la orele de atunci era suficient să mă prezint cu un experiment trăsnit și să trec trimestrul cu brio. Domnul era blând și bun, preda numai pentru cei interesați, nu ne stresa și ne amuza teribil. Pe atunci, îmi plăcea. Realizez, însă, acum, că n-am rămas cu nimic în cap… și, nici în suflet.

NU! Nu sunt de acord cu bătaia! NU! Nu sunt de acord cu abuzul de putere! NU! Nu sunt de acord cu nesimțirea și cu aroganța unor cadre didactice!
Însă…
NU pot fi de acord nici cu veșnica amenințare și presiune pe care o are, astăzi, un cadru didactic. În loc să se preocupe de apropierea elevului, de educarea lui, de asigurarea unui minim bagaj de informație, profesorul trebuie să-și controleze fiecare gest și fiecare cuvânt. Păi, dacă-l întegistrează cineva? Dacă scoate din context? Dacă mâine, în loc să fie în clasa lui, se trezește pe prima pagină a unui ziar?

Un comportament precum acela al învățătoarei șpăgare de la București l-aș da și eu în vileag, oricând! Însă, stați pe fază! Să vedeți ce filmulețe și înregistrări vor mai apărea în perioada următoare! Cum se vor face drame în jurul unor banalități și cum vor fi prăfuiți toți profesorii.
Asta, pentru că:
– nu cunoaștem simțul măsurii,
– nu mai permitem impunerea autorității,
– iar copiii au toate drepturile.

Ușor, ușor, ne transformăm în niște părinți frustrați. Serviciul și alergătura de zi cu zi nu ne mai permit să petrecem prea mult timp în preajma copiilor. Iar, când suntem lângă ei, ne mușcăm buzele să nu spunem ceva greșit, să nu-i supărăm, să nu ne reproșeze, mai târziu, că i-am abandonat. În teama asta, mulți refuză să mai pună piciorul în prag – chiar și atunci când este neapărată nevoie. Cum să țip la copil sau să-i dau una la fund? Aș fi un monstru! Ok, refuză tu să fii monstru și transformă-ți copilul într-un puf sensibil și inocent, incapabil să se descurce în viață, dacă îl atenționează cineva că a greșit.
În acest context, în care tu te chinui peste măsură să nu țipi la copil, ți se pare că un ton cu un strop mai ridicat, decent – dar nu în totală concordanță cu o criză a plodului tău – este o dovadă de maxim neprofesionalism a dascălului. Normal că o castană de la doamna de matematică s-ar transforma, de acum, într-un subiect de interes național!
Cred că, în primul rând pentru copiii noştri, trebuie să ne păstrăm simţul raţiunii. Să ne străduim să fim părinţi cu normă întreagă – cu tot binele şi răul pe care îl presupune această normă. Şi, să lăsăm profesorii să-şi facă şi ei norma, aşa cum ştiu mai bine. Să nu permitem excesele, dar nici să nu ne buricăm de la orice prostie.

Oare de ce a ţipat doamna la el? Poate, pentru că nu şi-a făcut tema? Că are multe absenţe şi abateri disciplinare? Că nu dă doi bani pe obiectul respectiv – în ciuda faptului că 90% dintre colegii lui sunt mulţumiţi, învaţă şi înţeleg tot? Atunci… poate că doamna are dreptate!…

A înregistra ore întregi, pe furiş, încă de când ţi-e copilul la grădiniţă, în speranţa că vei găsi ceva de senzaţie – nu e o soluţie! A lua de bună înregistrarea copilului, fără a cunoaşte întreg contextul – nu este nici asta cheia succesului. 
Deci – nu spun NU înregistrărilor în care un om, indiferent de meseria lui, trebuie dezbrăcat de secrete şi de mizeriile pe care le face. Dar spun NU mărunţişurilor – în credinţa că orice mărunţiş al copilului meu este o bortă în cer. O clasă e ca o familie, iar unele rufe trebuie să se spele doar în familie. Mai ales dacă, în general, între elevi şi acel cadru didactic legătura este bună.
Pentru doamna mea de matematică, nu pot decât să mă bucur că a ieşit la pensie în vremuri mai… romantice. Deşi, aş fi preferat să-i fie dascăl şi copilului meu – o adevărată mamă, o profesoară implicată în mintea şi în sufletul fiecăruia dintre elevi. Cu tot cu castanele de rigoare.

S-ar putea să-ţi placă şi...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *