Sergiu Nicolaescu – în două acte

M-am abţinut să spun ceva, ca să nu fiu acuzată că-mi fac trafic pe spinarea morţii unui om. Apoi, am citit n-şpe mii de articole, multe dintre ele acuzând pe celelalte, că au scris doar pentru a fi găsiţi de google după numele Sergiu Nicolaescu. Na, că am pronunţat şi eu, virtual, acest nume! Pentru că… m-am enervat. Pentru că simt nevoia să mă bag în seamă! Pentru că moartea lui Nicolaescu a declanşat două lupte – una mai ceva decât cealaltă!

* Şi, încep aşa: Dumnezeu să-l ierte! Pentru că, în ciuda a tot şi a toate, asta mi se pare cel mai important să gândesc şi să spun acum.
Alţii, mai cu moţ, s-au gândit că este momentul să treacă la atac! Să-l preaslavească sau, din contra, să-l înjure pe Sergiu Nicolaescu! N-am să înţeleg niciodată cum moartea unui om poate stârni atâta ură. N-am să înţeleg niciodată cum oameni de nimic – transformaţi în formatori de opinie – îşi permit să mânjească de sus şi până jos munca unei persoane. După ce-a murit, clar! – ca să nu mai poată răspunde la acuzaţii…
Eu nu spun că regizorul Sergiu Nicolaescu n-a făcut şi prostii. Însă, pe lângă Sergiu Nicolaescu, Anda Pintilie înseamnă zero barat. El e un om care a deschis orizonturi, e un om care s-a priceput să facă filme – filme adevărate. Acum, că-l avem pe… Mungiu (!), chiar trebuie să-l ştergem cu buretele pe Nicolaescu? Ce rost are să-ţi încreţeşti nasul la moartea unui regizor de succes pentru că nu şi-a găsit succesul altfel? – se întreabă Vlad Petreanu. Şi, apoi, toată scrierea lui mă face să dau din cap, în semn de aprobare.
În continuare, nu pot decât să fiu perfect de acord cu Simona Tache, cea care a spus că, dacă înlocuim din postarea ei numele valabil atunci – Adrian Păunescu – cu Sergiu Nicolaescu, va rezulta acelaşi amestec de… acest diavol, acest înger, acest porc şi acest geniu. Pentru simplu fapt că ne place să fim la extreme – fără a cunoaşte mijlocul, griul… ori, poate, decenţa.

* Cu decenţă, încerc să mă îndrept, acum, spre a doua luptă. Aceea care are ca punct central dorinţa omului care a murit – de a fi incinerat – în loc să fie înmormântat. Dacă omul care ar fi murit ar fi fost vecinul meu anonim, cu siguranţă nu se făcea atâta vâlvă. Dar, omul acesta, de acum, ne place sau nu – este un exemplu. Vorbeşte despre el o ţară întreagă. Prin urmare, nu poţi privi nepăsător, nu poţi aproba ca exemplul să fie, poate, urmat – fără a te implica. Fără a explica.
Aşadar, nu găsesc cu nimic ca fiind greşită implicarea reprezentanţilor Bisericii Ortodoxe Române – a celor care, în mintea noastră şi în sufletul nostru, pot echilibra balanţa. S-a dat un comunicat mai mult decât decent, iar titul este de reţinut, înainte de a sări, din nou, la judecat: Biserica respectă libertatea individuală, dar rămâne fidelă propriei sale rânduieli.
Oamenii trebuie să ştie că din pământ suntem şi în pământ ne vom întoarce. Au nevoie să le fie explicate nişte practici. Dar oare demnitate înseamnă să pleci „dincolo” pârjolit de flăcări, transformat în cenușă? – e o întrebare care mi-a stat astăzi pe creier. Şi-am promovat scrierea de pe Doxologia şi m-aş fi limitat la atât, dacă nu găseam articolul Să incinerăm discreţia alături de Patriarhia Română.
Acolo, Biserica este acuzată de faptul că nu respectă dorinţa familiei lui Sergiu Nicolaescu de a se păstra decenţa şi discreţia tuturor. Şi… deşi nu este momentul, aproape că m-a buşit râsul. Căci, într-un articol aparent bine documentat, autorul lui, Vlad Mixich, nu face decât – acuzând! – el însuşi să nu respecte decenţa şi discreţia. Se simte jignit de faptul că Biserica s-a oferit să suporte toate cheltuielile de înmormântare – neluând în seamă faptul că acesta poate fi un omagiu adus unui om mare! Neluând în seamă faptul că mulţi acuză preoţii că vor înmormântare în locul incinerării – tocmai pentru a se îmbogăţi!… Se supără de faptul că incinerarea este comparată cu sinuciderea – când, până la urmă, în religia noastră… fix cam asta înseamnă! Ca să nu mai zic de faptul că numai decenţă şi discreţie nu au ţâşnit din valul de comentarii…

Deci, oricum ar fi, eu zic – să nu ne convină! Între timp, nu ar fi rău să ne documentăm. Să facem selecţii între ce-i modern şi ce-i firesc, să învăţăm când nu ştim, să ascultăm din mai multe părţi. Şi, când obosim, să ne luăm răgaz de-o clipă – pentru a privi în Sus.

[Sursă foto: aici.]

S-ar putea să-ţi placă şi...

8 comentarii

  1. Cred ca atunci cand e vorba de religie, chiar si la figurat vorbind, oamenilor le cam vine ,,sa scoata pistolul”. Iaca il scot si-mi zic oful, de multaaa vreme: Eu am avut niste intrebari, am stat, m-am gandit, am citit, dar in final mi-am ascultat inima, care a zis asa: ,,Fato, Dumnezeu e al tuturor. Si Iisus si Maica si Ioan Botezatorul (tare il iubesc, ca tot e ziua lui acusi!). Iisus a venit pentru toti, ne iubeste, ne ajuta, ne-a aratat Calea,Adevarul si Viata. Sa fii om bun, sa iubesti, sa respecti, sa ajuti, sa fii demn, sa fii cinstit, sa nu te lasi prostit si sa nu prostesti”. Pentru ca ,asa cum spunea parintele Steinhardt, in Jurnalul Fericirii :,,Dumnezeu nu poate fi prostit.” Atunci, de unde, Anda, ideea asta ca Dumnezeu si mintuirea sunt alea noastre? A unei miini de ortodocsi care au imbratisat asta fara nici macar sa stie daca vrea sau nu? De ce bastinasul ala din inima junglei sau din Sudan sau eschimosul care nu e ortodox nu se va mintui? Dar ce va face el oare? Ce va face Dumnezeu cu el? Unde il va plasa pe axa vietii vesnice? El va muri si se va preface in cenusa doar? Mi se pare ridicol sa credem asta si sa nu credem ca mintuirea e sufleteasca si depinde de ce suntem noi aici, ce facem, cat iubim, cat suntem de buni, cat rau facem, cata nedreptate…Mintuirea se produce in noi. Asta ne-a invatat Iisus. Clar si simplu: sa va iubiti unul pe altul. Si pentru asta il iubesc din tot sufletul. Si-i multumesc ca e alaturi de mine,ca nu ma lasa sa cred ca doar eu sunt buricul pamantului, ca am mintea limpede, ca ma lasa sa lupt, pentru ca in finl, la finalul acestei vieti sa pot spune ca sunt mintuita de multe rele pe care le are un om in el.
    Cat despre BOR, scuze, nu are nici un drept asupra nimanui, nici asupra mea, nici asupra celui care a ales sa fie incinerat. Stiu cum functioneaza, stiu foarte bine si de aproape ce se intampla, nu aberez ca ,,popii sunt niste hoti…”, sunt parinti pe care ii ador, ii citesc, le ascult slujbele, merg la biserica. Sunt si uscaciuni dar nu e treaba mea…e a lor. Dar in cazul in care as vrea sa fiu incinerata, si chiar as vrea, BOR nu are dreptul asupra nimanui. BOR sa -mi explice mie de ce acei copilasi care au ars in incubatoarele de la Giulesti nu au beneficiat de nici o slujba, pe motiv ca nu au fost botezati. Bunici si parintii au primit un raspuns sec : ,,BOR nu poate face asta, ca nu au fost crestinati”. Ei, daca nu poate sa-mi ingroape ingerul si inima pe motiv de cutume aberante, sa -si vada de cutume si de dogme. Copilul ala va fi primul care se va mintui, cu sau fara botez, cu sau fara voia BOR, cu sau fara voia noastra, a ortodocsilor. Caci Botezul e un simbol, e Botezul si spalarea noastra, e mintuirea prin iubire, bunatate, prin viata si chiar prin respect pentru toti semenii, indiferent de religie. Eu asta vad prin credinta: sa iubesti si sa respecti si credinta sau necredinta celuilalt, nu sa i-o impui cu forta. Caci, Doamne, tare mi-e frica si tare mult singe a curs in lumea asta din cauza binelui facut cu forta! Si care a inteles ca Dumnezeu inseamna si libertate, Offf, invataturile astea a lui Iisus, tare bune si frumoase mai sunt, libertatatea de a alege e si ea sfanta. Si asta nu-i pericliteaza nimanui mintuirea, Doamne Sfinte! Si ,,din tarana…”nu se interpreteaza de-a valma, e tot o metafora, de asta articolul aluia din Adevarul e stupid si periculos.
    Pacat ca facem din frumoasa si sfanta credinta si iubirea ale lui Hristos un amalgam de norme, cutume si dogme ridicole si aberante. Mare pacat!!!

    1. Ai dreptate în multe din cele ce le spui, așa că – nu o să încep să le iau punctual. Zic doar atât: noi, în general, nu ne impunem credința cu forța. Dar, pentru a respecta cele spuse mai înainte – nu cred că, pur și simplu, nu trebuie să ne mai apărăm credința. Credința noastră – pentru care ne e plin pământul de martiri și de sfinți!
      La noi e bine – ne luptăm în vorbe. Însă, dacă ai ști câți creștini sunt încă prigoniți acum, în vremurile noastre! Dacă ai ști câți mor încă, pur și simplu pentru că sunt creștini, te-ai cutremura!
      Ca să închei, acum… Sunt sigură că mulți alții se vor mântui. Și-mi doresc să ne mântuim și noi. Nu am garanția, dar am credința că se poate! Și, câtă vreme Lumina Sfântă de la Ierusalim va mai dori să se coboare la Paștele ortodocșilor – voi avea și convingerea că m-am născut și că trăiesc în religia născută o dată cu Hristos!

    2. Despre “amalgam-ul de norme, culte si dogme…”, nu noi le facem. Ele exista si sunt pastrate de Sfanta Biserica. Cat despre cei de alta credinta, imi permit sa-l parafrazez pe un sfant parinte care spunea, ca noi nu stim ce este in afara Bisericii noastre. Ar trebui sa ne preocupe ce facem noi, cu dreapta credinta pe care am mostenit-o.

  2. Aseara, pe r tv parca era un sociolog care a pus problema intr un mod interesant, daca sa distrugi (desi nu cred c e un cuvant potrivit, parerea mea ca dupa moarte corpul nu e decat o masa de carne) trupul, cazul soldatilor care sar in aer calcand pe mine, sau alte de genul asta…cum sunt considerate?

    1. Soldații nu sar în aer pentru că așa își doresc. Așa cum se face diferența dintre moarte și sinucidere, la fel este și cu trupul distrus din cauze externe sau intenționat.

  3. Si eu ma bucur ca traiesc si ca m-am nascut in religia asta, pe care nu-mi doresc sa o schimb, nu simt nevoia, sincer, nu as vrea niciodata, caci ma reprezinta, e suflet din sufletul meu. In ea doresc sa-mi creasca si copiii. Dar, totodata, o sa-i las sa aleaga, sa fie liberi, sa gandesaca si sa traiasca liber, curat, frumos, cum cred ei de cuviinta, fara indoctrinari anacronice, dogme si supozitii. Doamne ajuta zic noua, tuturor!

    1. Este perfect, Octavia! Libertatea este sfântă!
      Și, îți garantez că, dacă voi trăiți și simțiți ortodoxia – frumos, decent, din suflet – nu este nevoie să impuneți nimic copiilor, pentru ca ei să vă urmeze. Pentru că le sunteți modele, pur și simplu!
      Doamne ajută!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *