Despre uitare, despre El şi despre noi

Se pare, câteodată, că Dumnezeu ne-a uitat. El însă, doar S-a retras, după ce atâta a fost huiduit și alungat. I-am cerut să plece din școli, din instituții, din viețile noastre moderne și prea pline de noi. Ne deranja când era bine. Şi, acum, când nu mai avem pe cine da vina, El pare o soluție. De ce-mi faci asta, Doamne?, ne întrebam… Dar noi ne-o facem, de fiecare dată, cu mâna noastră. Dumnezeu ne-a dat libertate, putere de a decide și de a alege. Am ales oamenii, mai presus de El. Am ales oameni ca noi, pe care ieri i-am iubit, pe care azi îi urâm. Dacă ne iubim aproapele ca pe noi înșine… atunci nici noi cu noi nu ne împăcam prea bine…
E un cerc vicios din care, parcă, nu mai există scăpare. E de rău. Simțim asta din toate părțile. Şi, ne cutremurăm. Dar, nici în momente din acestea nu vrem, cu tot sufletul, să ne ridicam. Nu e o adevărată sinucidere să te arunci din bratele lui Dumnezeu? O părere de rău sinceră ar face mult. O fărâmă de credință, cât un bob de muștar, ne-ar scoate din mocirla în care ne afundăm. Singura noastră scăpare e că, de fapt, Dumnezeu nu ne-a uitat.

Depărtându-ne de milele Tale Părinte ceresc cu faptele cele rele, ne-am depărtat de adevarul Tău și ne-am robit de înșelăciunea acestei lumi deșarte. Drept aceea, viforul cumplitei mâhniri ne încearcă și noianul deznădăjduirii ne potopește; dar Tu iubitorule de oameni Doamne, primește-ne pe noi cei rătăciți și scapă-ne de toate acestea pe noi cei ce strigăm Ţie: Aliluia!
(fragment din Acatistul către Atotputernicul Dumnezeu la vreme de necaz sau de ispită)

S-ar putea să-ţi placă şi...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *