Sunt tristă

Am votat. Îmi asum gestul, îmi asum locul pe care am pus ștampila. Cu toate acestea, sunt tristă. Am obosit ca, în lipsa binelui, să aleg răul cel mai mic. Să mă mulțumesc cu puțin. Să trăiesc într-o țară de care mă simt mândră, dar să mă rușinez continuu de oamenii care mă conduc. De oamenii care ar trebui să fie supușii poporului, dar care se simt stăpânii lumii – atunci când au ciolanul în terenul lor.

Am avut șansa de a pleca. De a lăsa în urmă totul. Și, n-am făcut-o. Nu regret. Pentru că, oricâte ai lăsa în urmă – totul e imposibil. Aici este viața mea, aici sunt bucuriile mele – aici sunt necazurile cele mai mari. Ce-a fost înainte, nu prea știu. Dar știu că, în 1990 am intrat în clasa întâi. Eram prima generație liberă – pentru noi se clădeau planuri mărețe!
Am avut o copilărie frumoasă. Am avut profesori deosebiți. Priveam înainte cu optimism. Și, totuși, am început să privesc și înapoi, cu groază. Urcam câte o treaptă, iar în urma mea vedeam cum scările se năruie. Am fost ultima generație care a scăpat de capacitate și care a dat examen, normal, de intrare la liceu. Am fost ultima generație care a dat bacalaureatul într-o formă cunoscută încă din momentul în care am intrat în clasa a IX-a. Am fost ultima generație care a scăpat de sistemul Bologna și care a continuat masterul de plăcere – nu din obligație.
Am avut o copilărie frumoasă. Vacanțele le petreceam în fața blocului, dar și la mare sau la munte. În primă fază, cu familia. Apoi, în tabere. Pentru părinți devenise imposibil – și-a devenit, cu fiecare an, mai imposibil, să-și poată permite luxul de a pleca undeva, în concediu.
Dar… ce bat eu câmpii cu vorbe despre concedii? Cum să vorbesc despre concedii într-o lume în care, dacă ești un om normal, a devenit un sacrificiu să intri constant într-o alimentară/ să-ți cumperi medicamentele/ să îmbraci o haină nouă?! O lume în care o invitație la nuntă înseamnă stres și strângerea curelei – în loc de bucurie și motiv de petrecere?
Sunt tristă. Dezamăgită. Vreau mai mult și mai bine – și trebuie să mă mulțumesc cu răul cel mai mic. Din două rele uriașe! Visez să ajung clipa în care oameni cum trebuie, de toate culorile politice, să creeze un curcubeu și o rază de speranță. Să se unească într-un bine comun. Nu pentru mine. Nu pentru părinții sau bunicii noștri – aflați, săracii, deja cu un picior în groapă! Pentru copiii noștri. Pentru bucuria și mândria lor de a trăi în România. De a se putea dezvolta în România – o țară care să le ofere Viață și Viitor.

S-ar putea să-ţi placă şi...

2 comentarii

  1. Impartasesc starea. Aveti dreptate. Am visat cu ochii deschisi si nu am de gand sa tai aripile niciunui vis….sper in implinire, fie ea si mai tarziu can voi avea vreo 70 de ani. Ma voi bucura pentru bucuria copiilor si tinerilor de atunci.
    Dupa cum vedeti, pana si speranta de viata e crescuta in viziunea mea.
    Doamne ajuta! Sau sa zic Doamne fereste de mai rau?

  2. Pingback: Jurnal de blogger

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *