Amintiri în întuneric

În această după-amiază, am stat o oră în întuneric. Pe la 17.30 s-a luat curentul. La noi, la un vecin, la unii şi la alţii – dar nu la toţi! Cei care aveau lumină se plângeau că nu mai au cablu, internet şi ton la telefon. Ba chiar am fost întrebaţi şi noi: Bine, bine, nu aveţi lumină, da’ cablu aveţi?!? Am izbucnit instant în râs! 🙂

Mariei i-a placut mult atmosfera asta, romantică. Am aprins candela, ne-am jucat cu lanterna, cu telefonul şi am mâncat la lumina lumânării. Lumânarea mi-a amintit de copilărie. Pe vremea mea…

Pe vremea mea, în fiecare cameră erau, pe dulap, lumânări în borcan. Pe care le foloseam destul de des. Erau bucăţi groase, tăiate din lumânările de la cununia alor mei, probabil şi de pe la botezurile noastre. Mereu la îndemână, mereu aproape, mereu de ajutor. Erau parte din decor, în aceeaşi măsură în care erau şi membri activi ai familiei.
Se lua destul de des lumina. Şi lumânările ne alungau teama. Da… mai erau şi nişte lămpi – dar nu se comparau cu ceara aia albă, răsucită, prelinsă pe borcan – care ne-a vegheat serile şi copilăria.
Şi uite aşa, într-un moment în care m-aş fi putut enerva, am devenit, iremediabil, nostalgică. Mi-e dor. Cred că mi-e dor de acele zile, de vârsta mea de-atunci…

[Nu ştiu detalii tehnice. A fost o defecţiune comună, care n-a afectat doar blocul nostru, ci a ajuns până la alimentara din apropiere. Nu ştiu nici dacă o oră e mult sau puţin. A trecut repede. Şi, bine c-a fost doar atât! Centrala este ea bună, dar dacă te lasă gazul sau curentul – mai ales pe vremea asta – dârdâi!]