Prietenilor li se spune „La mulţi ani!” de ziua lor

M-am tot confruntat cu o serie de atacuri la adresa ieşenilor care-şi permit să stea şi ei la rând, în această perioadă, pentru a se închina la moaştele Sfintei Parascheva. Ce, nu pot merge oricand la Mitropolie? De ce iau locul oamenilor veniţi de la atâţia kilometri depărtare?

În primul rând, ei nu iau locul nimănui. Pelerinii ştiu ce-i aşteaptă, atunci când pornesc la drum. Au ferma convingere că nu le va fi de ajuns o oră, nici măcar o zi, pentru a se apropia de raclă. Şi – greu de înţeles pentru mulţi – nici nu-şi doresc asta! Pentru că ei vin cu gândul de a-şi oferi timpul, statul în picioare şi în frig, ca pe o jertfă pentru dragostea şi ajutorul lui Dumnezeu şi a sfinţilor Lui.

Apoi, se ştie faptul că alături de moaştele Sfintei Parascheva, an de an se mai află şi moaştele unor alţi sfinţi care nu sunt din Iaşi, de cele mai multe ori, nici măcar din România. Dacă nu te închini acum la moaştele Sfântului Policarp, când, în viaţa asta, crezi că vei mai avea o asemenea ocazie?

Am lăsat pe final al treilea motiv important şi deloc de neglijat! Ţie, mie, nouă, ne place să fim felicitaţi de ziua noastră, ori măcar în preajma ei. Să ni se spună La mulţi ani! atunci, nu peste trei luni. De ce crezi că, în cazul sfinţilor, problema s-ar pune altfel? Tu, când te rogi (chiar dacă nu crezi…), vrei ca rugăciunea ta să se îndeplinească imediat, nu ai timp de aşteptat. Dar, pentru viaţa ta, pentru bucuriile pe care le trăieşti zi de zi, pentru necazurile peste care reuşeşti să treci, când îţi faci vreme să mulţumeşti? Nu e niciodată timpul pierdut. Şi, totuşi, dacă ai ocazia să te închini unui sfânt de ziua lui, nu ezita!

Există şi o întâmplare ce arată, oricui crede în minuni, faptul că sfinţii nu trec cu vederea prăznuirea lor. E una dintre multele minuni săvârşite de Sfântul Ioan Rusul.
Un bătrân, pe nume Nicolae, avea mare evlavie la ell. Pe acesta, în simplitatea lui, mereu, îl numea prieten. Am venit şi anul ăsta, părinte, am venit să-l salut pe Prietenul meu. De ani de zile suntem prieteni! Şi cum să nu fie aşa, dacă îmi îndeplineşte imediat tot ceea ce îi cer?
Însă, într-un an, Nicolae a uitat de 27 mai, ziua Sfântului. Şi-a petrecut dimineaţa, ca în oricare altă zi. Când se afla la semafor, în drum spre un magazin, a auzit de lângă el: Aşa sunt uitaţi prietenii? S-a uitat în jur, dar nu era nimeni. Totuşi, glasul venise de aproape. Ajuns la magazin, de la radio se transmitea Sfânta Liturghie, slujbă oficiată pentru prăznuirea Sfântului Ioan Rusul. Atunci a înţeles mesajul de mai înainte, s-a ruşinat şi s-a întristat foarte tare. Puţin lucru este să-ţi spună un sfânt că l-ai uitat? Pot să-i mai spun acuma prieten?… Da, pentru că sfinţii ne iubesc şi ne iartă multe.
Întâmplarea aceasta – adevărată! – şi destul de apropiată de zilele noastre (a fost relatată în 1985) accentuează faptul că la moaştele sfinţilor nu vin doar cei care nu sunt din localitatea respectivă. La închinare vin prietenii!

*** La ora la care scriu această postare (16.20), credincioşii care aşteaptă să se închine la moaştele Sfintei Parascheva şi ale Sfântului Policarp au format un rând de aproximativ trei kilometri!

S-ar putea să-ţi placă şi...

11 comentarii

  1. No offense, dar treaba cu închinatul nu o înțeleg nici eu. Dacă tot vrei să te închini, de ce nu mergi în altă zi din an, când nu trebuie să te calci în picioare: Presupunând că se întâmplă miracole acolo, cred că se vor întâmpla și în altă zi, nu neapărat pe 14 octombrie.

    1. Adevărat, minuni se petrec mereu. Dar, acum e ziua Sfintei. O dată în an. E ziua în care nu doar ceri, ci şi mulţumeşti. Din nou, adevărat – poţi mulţumi mereu. Dar, astăzi e o zi specială. Şi se face o mulţumire colectivă.

      Eu, în ultimii ani, nu m-am călcat în picioare, în timp ce am stat la Sfântă. Nu cred că sunt o excepţie sau că doar eu am nimerit în grupuri decente.
      Dar, dacă e să admitem „călcatul în picioare”, ţin să amintesc că asta e o practică folosită constant, în diferite contexte. De exemplu, în seara asta, lumea se va înghesui la concertul de la Palat – dar nimeni nu va sesiza asta, ca fiind ceva rău 🙂

    1. Hmmm – asta cu „putere mai mare” şi mai ales exemplul cu Noaptea Valpurgiei ţin de domeniul superstițiilor. Deci, merge folosit cu brio acest „se spune” :))
      Din păcate, mulţi, povestind întâmplări adevărate – minunui – folosesc aceeaşi exprimare.

  2. Mi se pare puerila si neadecvata comparatia intre sfinti si prieteni. Presupunand ca as accepta-o totusi, in cazul Sfintei Parascheva (si nu numai), data de 14 octombrie nu reprezinta ziua ei de nastere. Nici macar data trecerii in nefiinta. E o zi „aleatorie”, in care biserica a hotarat canonizarea ei si aducerea moastelor la Iasi.
    Marturisesc ca m-am calcat si eu in picioare cu alte sute de mii de pelerini veniti din toate colturile tarii pentru un fir de busuioc si o bucatica de vata. Pe atunci mi se parea ca fac un sacrificiu. Acum ma intreb de ce mi-a trebuit vata. Ca dovada? Ca rasplata? Materializare a credintei sau a jertfei mele? De ce nu mi-a fost suficient sa inalt un gand curat de la 10, 50 sau 500 de metri de racla? Pentru ca spiritualitatea e ceva profund si complex si eu eram prea mica. Poate ca statul la rand e un prilej de meditatie si de rugaciune. E si un prilej de barfa si de imbolnavit batrani, copii si nu numai. Refuz sa cred ca Dumnezeu masoara efortul in numarul de ore petrecute la coada, asa cum refuz sa cred ca Sfanta Parascheva „asteapta” felicitari musai de ziua ei.

    1. Ai deschis multe subiecte. Interesante. Mă întristează, totuşi, că vin din partea ta. Voi răspunde pe rând şi voi încerca să nu mă lungesc excesiv.
      * Mie, unii dintre sfinţi îmi sunt prieteni şi părinţi. Iar Maica Domnului îmi este Mamă! E o legătură specială. Rugăciunea făcută prietenilor (părinţilor) e mai personală. Nu se limitează la citirea unor rânduri dintr-o carte, în timp ce gândurile zboară aiurea.
      Nu-mi permit să fiu prietenă cu toţi. Dar, pe cei pe care îi pomenesc mereu, la bucurie şi la necaz, pe care i-am ales ocrotitori, pe aceia da – nu-i i-aş putea vedea altfel decât foarte apropiaţi mie şi casei mele.
      * Folosirea corectă este „zi de prăznuire”. Logic, nu spui Sfintei „la multi ani” 🙂 Dar, ideea e din acelaşi context şi cred că poate fi folosită, pentru a explica raportarea la oamenii de lângă noi.
      * Experienţa trecerii tale pe la raclă şi închinarea la sfintele moaşte este a ta. Rugăcinea este a ta, pentru tine şi cei dragi ai tăi. Bucăţica de vată este o amintire şi un lucruşor pe care poţi să-l împarţi fizic cu alte persoane, care nu au putut ajunge să se închine.
      Nu te obligă nimeni să iei vată de acolo, dar ţi se oferă o alternativă de mai bun simţ, decât să treci peste moaşte diverse haine (cum procedează unii)…
      * De tine depinde, dacă statul la rând înseamnă prilej de meditaţie sau de bârfă. Da, poţi răci. Dar, la fel de bine poţi răci şi în alte situaţii.
      * Nimeni nu obligă pe nimeni la nimic. Nici măcar Dumnezeu. Tocmai de asta e mai frumos să vezi că lumea vine de drag. Dumnezeu nu ne va împărţi în „ăla a fost”, „ala n-a fost”, dar va ţine cont de fiecare faptă a noastră – bună sau rea.

    1. Luciana a folosit ghilimelele. Ideea de bază e că, într-adevăr, 14 octombrie nu e zi de naştere sau de trecere la Domnul.
      În ziua de 14 octombrie au fost mutate, pentru prima dată, moaştele – de la biserica din Epivata (oraşul natal al Sfintei Parascheva) la Târnovo (capitala statului româno-bulgar – sec. X).
      E o dată foarte importantă, pentru că atunci a fost alcătuită slujba dedicată Sfintei Parascheva. Adică, atunci s-au compus cântări în cinstea ei (poezii religioase cu valoare de imn – stihirile vecerniei şi canoanele utreniei). Cântările sunt aceleaşi, până astăzi.

  3. Corect! Experienta mea e numai a mea. Mi-am permis totusi sa o impartasesc, fiindca mi s-a parut ca si articolul tau e cat se poate de personal, empatic, usor generalizator. Regret ca sinceritatea mea te intristeaza. Totusi consider ca prietenilor mei, mari si mici ;), le datorez macar atat. Probabil ca de cand nu mai sunt in tara mi-am schimbat mult punctul de vedere. Am cunoscut oameni extraordinar de buni, de sinceri, de corecti…cinstiti cu ei insisi si cu toti ceilalti. Si sunt asa tot timpul si fara sa caute sa-si castige un colt de rai sau sa se teama de focul iadului. Si am ajuns sa cred ca abia atunci cand esti bun fara „motiv” esti bun cu adevarat. N-am sa discut dogmatica, nici experiente personale, nici forme de manifestare ale credintei. Prefer sa evit comparativul in situatii pe care le consider superlative. Dar si superlativul poate fi relativ sau absolut.

    1. Lucica,
      Te cunosc şi te îndrăgesc mai mult decât aş putea exprima pe blogul ăsta. De aceea mi-am şi permis să-mi dezvălui adevăratele trăiri, o dată cu citirea rândurilor tale. Pentru că, vreau să cred, şi eu am fost mereu cinstită cu tine.
      Pentru împartăşirea experienţei – îţi mulţumesc! Şi, te aştept să spui mereu doar ceea ce ai tu pe suflet, indiferent dacă asta îmi va produce mie bucurie sau tristeţe. Pupic!

  4. Luciana, imi permit sa intervin in acest schimb de idei – sper sa nu supar pe nimeni. Poate ca atunci cand erai mai mica erai mai apropiata de Dumnezeu si de cele sfinte – in mod sigur atunci priveai catre Sfanta Parascheva cu mai multa incredere. Viata te-a incercat destul de mult, dar te-ai gandit ca poate atunci Dumnezeu ti-a dat taria sa treci peste?
    Sfanta Parascheva nu ne cere sa venim la ea exact de ziua ei, ea este acolo in fiecare zi din an, dar oare tie atunci cand iti sarbatoresti ziua de nastere nu iti place sa ai cat mai multi invitati care sa te felicite?
    Departarea de tara cu siguranta ti-a schimbat optica in ceea ce priveste apropierea de Dumnezeu. Ma bucur pentru tine ca ai cunoscut oameni buni care te-au ajutat fara sa se gandeasca la rai sau la iad, dar asta nu anuleaza dorinta ta de a te apropia de Dumnezeu.
    Faptul ca romanul se duce cu speranta sa se inchine la Sfanta Parascheva nu inseamna ca este bun doar atunci. Cat despre barfa de la rand, trebuie sa ai ispite atunci cand faci o fapta buna. Apropierea de Dumnezeu nu se face doar de acasa, sau mai bine zis legatura se strange atunci cand il vizitezi in casa Lui – Biserica. E ca si intr-o relatie de prietenie, o legatura durabila se sudeaza si prin vizite acasa la prieteni.
    Cum spunea si Anda,Dumnezeu nu te obliga sa vii la El. Dar El spera si te asteapta. E ca un parinte care isi asteapta fii sa vina acasa in zilele de sarbatoare.
    Sper ca sinceritatea mea nu a provocat suparari, dar mi-am permis sa imi spun parerea in calitate de prieten. Daca am confundat persoana imi cer scuze.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *