Despre noi (eu, ăla şi celălalt…)

Am fost întrebată, de multe ori, ce fac eu cu ăla, de ce vorbesc cu ăla, ce treabă am cu ăla, de ce nu înţeleg că ăla nu e un om prea ok, că ăla e cu nasul pe sus, ăla e fraier, cu ăla nu se poate discuta, ăla e mult prea diferit faţă de mine… şi tot aşa. Ăla e întotdeauna o altă persoană. Şi celălalt – de întreabă – e mereu altul. Uneori, ăla poate fi celălalt, la fel cum celălalt poate deveni ăla.

Surprinzător e că am reuşit, mai mereu, să comunic şi cu ăla, şi cu celălalt, fără piedici. Cu regretul, totuşi, că ăla şi celălalt nu au, aproape niciodată, vreo treabă unul cu altul.

Nu sunt un om perfect şi nu încerc să ţin predici. Totuşi, în acest caz, sunt o dovadă a faptului că, măcar se poate încerca. Se poate înţelege că nu suntem toţi croiţi după acelaşi tipar. Că diferenţele nu sunt neapărat un lucru rău, aşa cum asemănările nu sunt întotdeauna un motiv de bucurie. Fiecare om are ceva al lui. Dacă am alege să-i descoperim ceva-ul, în loc să ne legăm de ceva-urile care lipsesc – totul ar fi mai simplu. Asta nu presupune faptul că ar trebui să ne mulţumim cu puţin. Înseamnă doar că trebuie să luăm, pe fiecare în parte, aşa cum e el.
Nu am folosit niciodată un contur ideal, din care să exclud pe cei care nu s-ar fi potrivit. Nici nu pot să îmi imaginez cât de plictisitoare mi-ar fi viaţa dacă n-aş întâlni, mereu, oameni care să mă surprindă.

– Cum poţi să te afişezi în lume cu ăla? Nu vezi ce mic, gras, bubos şi urât e?
– Eu văd că e un om foarte ok! Care ştie să se facă plăcut! Când vorbeşti cu el, îţi pare cel mai frumos om din lume!

– De ce saluţi portarul? Ce treabă ai tu cu el? Doar nu te plăteşte el?
– Adevărat, dar îl întâlnesc mai des decât pe cel care mă plăteşte. El mă întâmpină la intrare şi îmi oferă un zâmbet, în momentele cele mai negre ale existenţei mele! Zâmbetul lui îmi dă un echilibru şi mă face să uit, pentru o clipă, de stres, oboseală, trafic, nebunia de peste zi.

– Nu vorbi cu ăla! Nimeni nu-l suportă în preajmă!
– Dacă mie nu mi-a făcut niciun rău, de ce să-l aşez în categoria oamenilor buni de ocolit? Nu pot să am ceva cu cineva, doar pentru că altcineva are ceva cu el…

– Cum îţi permiţi să vorbeşti cu ăla? Nu e de nasul tău!
– Nu e! Şi totuşi, el vorbeşte cu mine! Tot respectul pentru asta! Dacă el acceptă o conversaţie, de ce-aş fi eu cea care să dea cu piciorul şansei de a cunoaşte un om mare?!

Şi tot aşa… Ideea rămâne aceeaşi. Întotdeauna am luat fiecare om ca atare. Nu am făcut comparaţii şi nu am aşteptat un anume model de persoană. Nu am avut discuţiile stabilite de dinainte în minte şi nu m-a iritat schimbarea macazului.

Nu, n-o să spun că trebuie să iubim pe toată lumea. Nici c-ar trebui să fim toţi prieteni. Ar fi minunat, dar n-am mai fi oameni… Totuşi, putem să învăţăm acceptarea. Putem să răspunedem frumos la un salut, la o întrebare, la o provocare. Putem măcar să încercăm asta. Putem înceta să mai punem etichete, înainte de a cunoaşte pe cineva. Putem să avem un dram de dorinţă în a descoperi pe cei de lângă noi!
Un simplu exerciţiu ar duce la o scădere simţitoare a numărului oamenilor numiţi – generic – ăla şi celălalt.