Cum se invata pretuirea

M-am trezit cu noaptea in cap si m-am dus intr-o gradina din care am cules… pastai. Noua randuri – nu mari, nu mici, dar cu un rod bogat. M-am inglodat, m-am intepat prin niste buruieni, mi-am innegrit mainile. Doua ore am stat aplecata, iar soarele mi-a batut in spate. Pentru doua sacose pline cu pastai.

Nu a fost exagerat de greu. Dar, nici usor. In timpul asta, m-am gandit la bietii tarani, care muncesc asa continuu. Care nu mai au timp sa se planga… Care isi vand produsele unor negustori pe un ban de nimic, urmand ca suma sa se dubleze si chiar tripleze, atunci cand marfa ajunge pe taraba.
Mi-am amintit si de putinii tarani adevarati care-si vand singuri prosusele in piata. Mereu mi-a fost urat sa incerc macar sa ma targuiesc cu ei. Cine sunt eu sa le (sub)apreciez munca? Asa ca, ma limitez la a cumpara sau a pleca mai departe, daca nu-mi convine. Din respect pentru ei si pentru mainile lor muncite.
Dimineata asta m-a facut sa apreciez mai mult si oalele de mancare ale mamei. Farfuriile care stau aburinde si ne asteapta, care uneori se racesc si termina prin a fi aruncate – pentru ca noua nu e e foame, sau pentru ca am mancat in oras, ori din alt motiv…

Cateodata e bine sa coboram de pe tronul nostru si sa privim in jur. Poate am reusi sa apreciem mai mult lucrurile marunte. Marunte, dar vitale.

S-ar putea să-ţi placă şi...

2 comentarii

  1. Topicul e serios si nu pot decat sa-ti dau dreptate (mai ales ca stiu din proprie experienta cat de greu e sa strangi o punga de pastai), dar nu ma pot abtine:

    Un taran se duce la pescuit.
    Prinde un pestisor auriu la care pestisoru zice:
    -A, tarane daca imi dai drumul iti indeplinesc o dorinta!
    Taranul puse calcaiul pe pestisor si il strivi in tarana:
    -Pe cine faci tu taran, ma?!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *