1 Aprilie „copt” de pe 30 Martie

Sper ca nu am suparat pe nimeni (prea tare). Si, sper ca nu supar nici acum pe cineva – cu intoarcerea mea. Intoarcere… de unde n-am plecat niciodata.

Ma intrebam, de ceva timp, care sa fie pacaleala mea pentru marea zi de 1 Aprilie. Zi in care, de obicei, sunt pacalita – fara sanse ca eu sa reusesc sa pacalesc pe cineva.
Asadar, ma intrebam… Un dracusor din mintea mea imi sugera sa anunt ca ma las de blog. Stiti secventele din Tom si Jery, nu? Imediat, aparea ingerasul, care-l pocnea pe dracusor si-mi soptea – nu se poate asa ceva!
Am lasat pe cei doi sa se dueleze si mi-am intrebat sotul – ce sa fac? Spune ca abandonezi Sapte pietre!, mi-a sugerat el, ca pe o noutate absoluta. Nuuuu, nu e bine!
Imi intreb si cea mai buna prietena. Culmea, primesc acelasi raspuns.
Trei, Doamne, si toti trei?!

In momentul in care am scris Ultima postare, am incercat sa-mi adun toata sinceritatea posibila dintr-o minciuna. Sa gasesc adevaratele motive pentru care, dupa aproape trei ani, as abandona scrisul pe blog.
Nu a fost usor sa ma dezic de unul dintre copiii mei. De pasiunea mea, in care investec sentimente si care ma leaga de multi dintre voi.
Nu am jucat cinstit. Dar, daca scriam astazi, chiar nu ma mai credea nimeni. Asadar, a fost nevoie de doua zile avans. Carmen era sa ma dea de gol, inca de la inceput. Prin urmare, i-am sters comentariul 🙂 Imi cer scuze si-l public aici, acum.
Carmen spunea…
Cum adica „ultima postare”? Fii mai explicita. Sau poate e pacaleala de 1 Aprilie?
Astazi, pe ultima suta de metri, apare si Gabi: Mi-a trecut prin minte ca azi e 1 Aprilie. Vreo legatura cu articolul? 🙂
Pe cei care mi-au lasat comentarii aici, pe cei care m-au asaltat pe mess si la telefon, pe cei care au citit si au crezut – refuz sa-i numesc pacaliti. Au judecat cu inima si mi-au aratat ca nu le sunt indiferenta. De aceea, nici nu indraznesc sa ridic ochii din pamant, sa rad de unul dintre ei, nici atat!
Va spun, cu mana pe inima, ca nu ma asteptam la atatea reactii de incurajare si la dorinta ca eu sa merg mai departe! Tot cu mana pe inima, va spun ca asteptam comentarii rautacioase, in care sa mi se spuna ca era si cazul sa parasesc scena. Poate ca, in mintea cuiva, au existat, dar faptul ca au fost inabusite inainte de a fi scrise si trimise – tot e ceva! Chiar si ultimul comentariu anonim, care asigura ca acum ma voi intoarce datorita rugamintilor fierbinti, a fost scris cu bun-simt. In afara de prima parte, in care omul s-a inselat (sau a fost inselat – mai corect!), critica a fost intemeiata – deci, fara motive de suparare.

Iata cum, dintr-o super-pacaleala, totul se transforma intr-o marturisire siropoasa, cu un Pinocchio de carpa – eu 🙂
Asadar, va anunt ca:
* inca nu mi-am pierdut toate cuvintele!
* cred ca am un rost (nedescoperit inca) 😛
* pe unii ii intereseaza ceea ce scriu – ori, macar, ii roade curiozitatea 🙂
* rautatile mele sunt, in cele mai multe dintre cazuri, justificate!
* imi doresc sa pot oferi zambet!
* timpul nu lipseste – dar, de multe ori, nu e folosit cu cap…
* cand ii va fi sa vina, Stop-ul va veni de la sine, fara surle si trambite.

[Ziua de ieri a trecut foarte greu. Stiam ca pacaleala (minciuna, in general) are picioare scurte. Dar picioarele astea mi s-au parut lungi si apasatoare.]

S-ar putea să-ţi placă şi...

7 comentarii

  1. De-asta-mi esti tu mie, Andutzaaaa? TZ TZ TZ si eu care era mcu ochii in patru sa nu primesc nici o pacalealaaaa….phiu…rasuflu ushurata ca am "luat-o" 🙂

  2. =))
    Mi-a atras atentia faptul ca nu ai reactionat deloc a doua zi de dupa postare.

    Abia astept sa te pacalesc cu ceva la anul!
    Te anunt de pe acum ca oricum n-o sa-ti dai seama cand vine "razbunarea".

  3. Imediat dupa ce mi-ai sters comentariul mi-a picat si fisa.Nu m-am suparat, am avut intentia sa fac un alt comentariu insa eram sigura ca il vei sterge.Nu am vrut sa-ti stric surpriza.Asa ca ……am asteptat.

  4. Ati primit foarte frumos pacaleala! Nici nu ma puteam astepta la altceva de la voi!
    Nu pot dezvalui multele discutiile de pe privat, dar pot sa zic ca, per total, teama mea de a fi suparat pe cineva s-a spulberat.
    Din nou, cu mana pe inima va spun, nu ma asteptam sa dau peste atatia fericiti ca au fost pacaliti si ca dorinta mea de a abandona blogul nu e reala! :)) Asta a fost, pentru mine, ca un pas inainte, fara sa fi primit obisnuitul sut in fund ci, din contra, o imbratisare.

    Nu incep sa fac promisiuni pe viitor. Voi ramane aceeasi eu – un mare tot si un mare nimic 🙂
    La buna revedere pe Sapte pietre! :*

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *