Sărbătorile bunicilor

Pagini de jurnal dintr-o altă lume Sărbătorile de iarnă au avut întotdeauna farmecul lor. Dar ne-am obişnuit ca, atunci cînd discutăm despre Crăciun şi despre un nou an, să ne gîndim mai mult la prezent şi, mai ales, la viitor. Şi parcă am uitat să mai privim în urmă. Poate că toate astea de teama amintirilor, a nostalgiei care ne-ar cuprinde. Sau a descoperirii pe care am face-o. Cum au fost sărbătorile bunicilor noştri? Cum a fost copilăria lor în vreme de război, foamete, boală, fără părinţi sau în lagăr? Sînt crîmpeie din viaţă care, de multe ori, sînt luate în pămînt şi înlocuite de prezentul nostru. Un prezent comun, sufocat de comercial şi de un spirit palid al sărbătorilor. Sînt amintiri uitate în favoarea viitorului.

Citim poveşti, vedem filme pline de imaginaţie şi nu realizăm că, de multe ori, cele mai frumoase istorii le avem lîngă noi. Sînt chiar în viaţa şi copilăria bătrînilor noştri dragi.
Nepoţii care-şi mai întreabă astăzi bunicii despre tinereţile lor s-ar putea să descopere o lume de basm, o lume de necaz, o lume mult diferită faţă de tot ce şi-ar putea ei imagina. La Căminul de Bătrîni „Constantin şi Elena” din Iaşi stau laolaltă poveşti fericite şi poveşti triste, amintiri cu mese îmbelşugate în vreme de sărbători şi senzaţii încă proaspete ale tălpilor goale, îngheţate, prin zăpadă. Un zîmbet cald şi o lacrimă în colţul ochiului – cuvinte tremurînde care amintesc despre o iarnă din 1916,… 1940,… 1947.
Spiritul sărbătorilor a cuprins de viaţă căminul de lîngă Sala Polivalentă. Crăciunul tocmai a trecut, îmbelşugat şi cu multe vizite, iar 2010 bate la uşă cu noi încercări. „Anii îşi spun cuvîntul întotdeauna. Şi acum, bucuria poate că e aceeaşi, dar nu mai este acelaşi entuziasm, acelaşi elan de altădată. În copilărie… totul era altfel”, ne spune Zenovia Ionescu. Are 73 de ani şi este încă foarte frumoasă. S-a retras în cămin pentru un an de zile şi de atunci s-au făcut opt. De şase ani s-a măritat cu domnul Mihai şi împreună îşi trăiesc liniştiţi fiecare zi. O viaţă comună acum, cu un trecut foarte diferit. „Eu am avut o copilărie frumoasă. M-am născut într-un sat din judeţul Botoşani. Tata lucra la Primărie, mama era casnică. Am fost patru fete şi patru băieţi. Din casa noastră nu lipseau niciodată bomboanele. Şi sărbătorile erau foarte frumoase. N-am simţit greutăţile, pentru că părinţii ne-au protejat mereu de relele care se întîmplau în jur. Mergeam cu colindul, cu uratul. Au trecut anii…”, povesteşte doamna Zenovia. Tinereţea a urmat acelaşi trend, ascendent. Şi-a continuat şcoala la Iaşi, s-a măritat cu un colonel, a locuit într-un apartament din Piaţa Unirii. „L-am însoţit în toate deplasările lui, iar revelioanele erau de vis”.
Mihai Ionescu ascultă şi zîmbeşte. Are 68 de ani, iar copilăria lui a fost altfel. „Am dus o viaţă foarte grea. Taică-meu a murit în ’47, cînd aveam eu cinci ani. Mama ne-a luat de la ţară, de la Costeşti, şi ne-am întors la Iaşi, de unde era ea. Dar ne-am întors printre străini, o femeie singură şi opt copilaşi. Poate, dacă rămîneam la ţară, aveam o altă viaţă, dar aşa, am aflat ce înseamnă să te culci flămînd şi să te trezeşti flămînd”, îşi aminteşte domnul Mihai. Tocmai de aceea a făcut tot posibilul ca fiul şi fiica lui să nu simtă greutăţile vieţii. „Eu, cînd le povesteam copiilor mei, nu mă credeau. Şi de aia am făcut ca din frigider nu le lipsească nimic, să nu ducă viaţa pe care am dus-o eu. Eu nu am simţit sărbătorile. Era tristeţe mare cînd nu vedeai nimic pe masă. Mergeam desculţ la şcoală, era frig de acum, şi pînă ce suna clopoţelul, eu săream pe duşumea să mă încălzesc. Astea îmi sînt amintirile”. De la 12 ani a început să înveţe meserie şi să lucreze în construcţii. La 14 ani a luat primul salariu. „Cînd am primit primii bănişori, o bucurie de nedescris! Veneam acasă şi-mi curgea sînge din mîini. Mama îmi dădea cu oleacă de ulei, să mă vindece. Dar nu mai conta. De acum, la sărbători aveam şi sărmăluţe, fripturică, borşuleţ, era altă treabă! Nu mai mîncam cartofi cu sare la Crăciun şi la Anul Nou!”, spune, fericit, nenea Mihai, iar ochii îi sclipesc.
Poveştile adevărate continuă, fiecare cu farmecul ei. Bunica Eugenia Apostol se prezintă ca avînd „numai 96 de ani împliniţi”. Are o voce puternică şi amintirile săpate adînc, în suflet. „La războiul din 1916 taică-meu a murit şi-am rămas cu mama trei copii, de un an, doi şi trei, eu, cea mai mare. Ne-am născut în Iaşi, dar după necazul cu tata, ne-a luat la ţară soţul unei surori de-a lui maică-mea, la Şoldan, Vlădeni. Am stat acolo de la 3 la 14 ani şi acolo mi-am trăit viaţa şi sărbătorile. În perioada aia era epidemie de tifos, nu era săpun si lumea avea păduchi în sprîncene. În armată mureau soldaţii de holeră. A fost o perioadă grea. Totuşi, copii fiind, trăiam sărbătorile cu tot sufletul, era hărmălaie mare. Era ceva firesc să fii fără mamă sau fără tată, ori invalid, eram acolo o şleahtă din toate felurile”, povesteşte bunica Eugenia. Se mergea la colindat, la urat, bucuria era una sinceră şi inocentă. „Cel mai mult îmi plăcea să merg cu capra. Mă costumam cu o faţă de pernă pe care o puneam în spate. Dădea lumea nuci, mere, cum e la ţară. Iar pentru că eram orfane, la Crăciun primeam îmbrăcăminte. Luai haine de la jidani şi le plăteai datoria în trei luni de zile”, îşi aminteşte Eugenia Apostol. Viaţa ei a continuat frumos şi ferită de mari greutăţi. A făcut o şcoală de arte şi meserii, apoi şi-a continuat visul de a ajunge să predea în învăţămînt. Pentru a face bani de material didactic şi rechizite, sîmbăta, duminica şi noaptea călca rochii, cîrpea ciorapi, retuşa haine. Nu se plînge nici de traiul din refugiu, nici de secetă, nici de viaţa trăită în vremea comuniştilor. „Am avut norocul meu, m-a ferit Dumnezeu de necazuri. Am muncit pe rupte, dar n-am avut probleme, păcat mi-ar fi!”, încheie bunica.
Se poate aşa ceva? Tindem să ne întrebăm şi să ne minunăm de parcă am răsfoi pagini de jurnal dintr-o altă lume. Se poate chiar şi mai mult de atît. Constantin Curcă are 74 de ani, şi de aproape 70 a rămas fără părinţi. Cîţiva ani a stat cu sora lui la neamuri. „Eram mulţi copii acolo, la Ruginoasa. În preajma sărbătorilor făceam multe pregătiri. Colindele le învăţam acasă la noi sau la prieteni. Aceleaşi erau atunci, ca şi acuma. Toate se refereau la naşterea Domnului Iisus Hristos. Colindatul dura de la 3.30, 4 de după amiază şi pînă cînd ne săturam noi de ud la opinci şi de oboseală. Cînd ajungeam fiecare acasă, număram ce-am făcut. Număram mere, nuci, colaci, bomboane verzi, mentolate, care ne plăceau mai mult ca orice”, ne spune bunicul Curcă. La anul nou, la Ruginoasa se duceau acele lupte între mascaţi, vestite pînă astăzi, dar copiii mici nu participau, ei mergeau mai devreme, cu uratul. „După asta ne retrăgeam pe la case şi dădeam socoteală pe unde am fost. Ţin minte că mă întrebau dacă am mers la neamurile principale şi la cei mai apropiaţi. Apoi, somnul şi oboseala îşi spuneau cuvîntul. Ne pregăteam sufleteşte pentru a doua zi, să mergem la semănat”.
În cîţiva ani, o nouă cotitură a urmat în viaţa lui Constantin. „La refugiu, ne-am despărţit, care încotro. Pe lîngă mine a trecut o căruţă militară… aşa că la 9 ani mi-a fost dat să ajung copil de trupă la Giurgiu”. Sărbătorile rămîn însă o amintire frumoasă, chiar dacă erau din timpul războiului. „Venea Moş Crăciun şi acolo. Iar la Anul Nou, preotul şi doamnele din club, soţiile ofiţerilor, ne organizau o serbare. Făceam un spectacol pe scenă, apoi mergeam cu boneta militară şi doamnele ne-o umpleau de bani şi diferite lucruri pe care le puneam în sacul de merinde. Ne mai dădeau bomboane, ciocolată, ciorapi, fulare, mănuşi. Aproape că nu puteam să numărăm banii pe care îi aveam”, povesteşte şi parcă se minunează şi acum domnul Curcă. În această perioadă a intrat şi în graţiile unei familii deosebite, care nu avea copii şi care l-a îndrăgit mult. Aşa că, după anii ’49, cînd s-a renunţat la copiii de trupă, copilul Constantin se întorcea în vacanţe „acasă”, la Giurgiu, la părinţii lui de suflet, familia Badea. „Cînd eşti mic, e ceva inedit. Cînd creşti, nu mai poate fi aceeaşi bucurie. După aia intră în grijă, preocupări. E şi ceva obligaţie, trebuie să faci şi tu la alţii surprize şi să ai şi cu ce”, încheie, zîmbitor şi nostalgic, Constantin Curcă.
Poveştile nu se încheie niciodată aici, nici mai încolo. Dar poveşti ca ale bunicilor noştri rar vom mai întîlni. Crăciunuri de basm şi aventuri de la urat pe care nepoţii le cred inventate, stări de bucurie şi emoţii pe care copiii din ziua de astăzi cu greu le vor mai trăi. Atmosferă de război, de foamete, de boală, de sărăcie pe care părinţii şi cei dragi, pe cît au putut, au ascuns-o de inocenţa copiilor. Trăiri care astăzi cu greu îşi mai fac loc în imaginaţia noastră, povestite cu mintea şi cu sufletul de nişte oameni mari.
Un bunic are o mie de întîmplări prin care l-a purtat viaţa. Bunicii de la „Constantin şi Elena” au mii şi mii de poveşti, fiecare deosebită şi interesantă în felul său. Iar noi sîntem printre cei mai norocoşi nepoţi că i-am cunoscut, acum, la cumpăna dintre ani, şi că le-am aflat povestea sărbătorilor.

S-ar putea să-ţi placă şi...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *