Cealaltă Românie

La ţară, viaţa de şcolar înseamnă muncă multă şi de-un bob speranţă

Încă de mici, cunosc greutăţile vieţii. Muncesc cot la cot cu părinţii şi uneori chiar mai mult decît aceştia. Sînt adevăraţi premianţi în gospodăriile lor, dar şi la şcoală. Le place să înveţe şi se relaxează citind. Spre deosebire de copiii de la oraş, care şi-au petrecut vacanţa la calculator şi la televizor, în parcuri, în tabere, la munte ori pe Litoral cu părinţii, marea majoritate a celor de la ţară a muncit. Astfel de copii aşteaptă prima zi de şcoală ca pe o evadare. Îşi doresc să înveţe, pentru că ştiu: e singura lor şansă de a ajunge cineva.
Aceste adevăruri dureroase le-am redescoperit la Erbiceni. Am vorbit cu trei elevi din ciclul primar, cărora părinţii nu le pot oferi prea multe. Ei sînt doar o părticică a României rurale, cea de care uită politicienii cînd rostesc discursuri sforăitoare. Din păcate, asta e România cea adevărată, unde mii de talente şi inteligenţe se risipesc pentru că statul nu face destul ca să le ajute.

Au zîmbete frumoase şi priviri care îţi pătrund în inimă. Au braţe puternice şi multă povară pe umeri. Sînt cuminţi şi sclipitori. Nu se plictisesc niciodată şi nu se plîng. Sînt fericiţi, cu toate că fericirea lor e doar o fărîmă din tot ceea ce ar merita. Se gîndesc la 14 septembrie ca la o minune: „Cine nu-şi doreşte să înceapă şcoala?”
Alexandra, Iulia şi Alexandru sînt exemple de copii pe care orice părinte şi i-ar dori, premianţi la şcoală şi neîntrecuţi la treburile casnice. Iar de muncă este continuu la Erbiceni.
Iulia şi Alexandru sînt fraţi, elevi în clasa a IV-a şi a III-a. Locuiesc, alături de părinţi, în casa bunicii, în două camere. „Mămăiţa”, cum îi spun ei, este în vîrstă şi o dor tare picioarele. Mama lor are probleme de sănătate, iar tatăl, care munceşte cu ziua pe la oameni, a fost de curînd lovit de un cal.
Copiii trebăluiesc continuu. Animalele sînt în grija lor, spălatul rufelor şi căratul lemnelor – la fel. Toată vara au fost la cîmp, iar de acum se pregătesc să meargă la cules de vie. Tratează orice sarcină cu maximă responsabilitate, dar îşi păstrează inocenţa şi zîmbetul. Singura lor relaxare în vara aceasta a fost lectura. „În fiecare săptămînă, am luat de la bibliotecă cîte două cărţi”, se mîndreşte Alexandru.
Alexandra este ceva mai norocoasă. Nici părinţii ei nu au serviciu, dar sînt mai în putere. Alexandra, la 9 ani, se ocupă de curăţenia din casă şi din curte, mătură peste tot şi are grijă de pui, iepuri şi porci. Pe lîngă citit, mai are voie să petreacă puţin timp şi la televizor, atunci cînd sînt desene animate.
Cei trei copii visează cu ochii deschişi la începerea şcolii. „Ne place foarte mult să învăţăm, să scriem, să ascultăm cînd ne vorbeşte doamna. Mie îmi place în mod deosebit cînd citesc, fac compuneri, povestesc”, spune Iulia. „Iar pentru mine, cel mai frumos obiect e matematica. Abia aştept ca anul acesta să învăţ tabla înmulţirii şi a împărţirii!”, completează Alexandru.
Despre o materie care să nu le placă, nici vorbă! „Toate ne plac. Fiecare obiect are rolul lui. Dacă nu învăţăm de toate, nu avem cum să ajungem cineva. N-avem carte, n-avem parte”, spune, foarte serios, Alexandru. Aşa i-a învăţat doamna învăţătoare, iar pentru ei, doamna e sfîntă. „Eu o iubesc mult. Ne spune mereu lucruri noi, ne explică atunci cînd nu înţelegem. Face nişte ore tare frumoase”, povesteşte Alexandra.
Pentru copii, şcoala e ca o evadare, dar tratată cu multă responsabilitate. „Cînd ajungem acasă, ne scriem temele, învăţăm, apoi îi ajutăm pe părinţi la treabă. Cîteodată, dacă mai avem timp, ieşim în drum, la joacă”, spune Iulia. Dar treaba nu se termină aproape niciodată. Cei mici mai obosesc, dar nu cîrtesc. Ştiu că un copil de la oraş nu are atîtea de făcut pe lîngă şcoală, dar inocenţa lor nu are cum să cunoască invidia. „E ceva normal ce facem noi. Nu ne plîngem de milă! Nu ne putem uita la alţii cum muncesc, fără ca noi să sărim să-i ajutăm”, adaugă Alexandru.
Pentru noul an şcolar nu au pregătit încă nimic. Fac parte dintre acei copii care vor primi pachetul de rechizite gratuite de la Ministerul Educaţiei. Un pachet care vine întotdeauna mai tîrziu. „O să mergem la magazin să ne cumpărăm nişte caiete pe datorie. Rechizitele cadou le vom primi, dar mai încolo, peste vreo trei săptămîni”, spune Iulia, deja învăţată cu sistemul. De la şcoală vor primi şi vestitul corn cu lapte. Familia Alexandrei nu mai are vacă acasă, aşa că laptele e bine primit. Iulia şi Alexandru sînt mai puţin încîntaţi de pacheţel, dar nu-l refuză. „Uneori îl mai dau unor colegi, cărora le e mai foame decît îmi e mie. E frumos atunci cînd mai munceşte tata cu ziua şi ne dă şi nouă cîte un leu. Atunci ne luăm un pachet de biscuiţi sau altceva bun, aşa, de poftă”, mai zice Alexandru. Şi revine apoi la povestirea a tot ceea ce a citit în vara aceasta: despre Lizuca, 101 dalmaţieni, poezii de Mihai Eminescu, poveşti de Ion Creangă. Iar lista continuă…
La fel şi lista de vise, planuri şi culori ale vieţii. Alexandra se mai gîndeşte încă la ceea ce vrea să se facă. Iulia vrea să devină doctoriţă, să-i ajute pe oameni şi să salveze vieţi. Alexandru e ferm în decizie: „Eu vreau să mă fac poliţist, ca ăia răi să nu-şi mai bată joc de oameni. Dar pînă atunci mai avem multe de învăţat”.
Din oraş sau de la ţară, copiii au în comun visurile. Unii vor reuşi mai uşor să le transforme în realitate. Alţii vor munci mai mult. Şi poate, cu sacrificii uriaşe, vor reuşi. Nu e însă normal ca ei să aibă din start mai puţine şanse, doar pentru că sînt de la ţară. O parte a României încă majoritară, dar pentru care sărăcia şi nepăsarea politicienilor sînt normale. Viaţa se vede tare diferit de la Erbiceni şi de pe Dîmboviţa.

S-ar putea să-ţi placă şi...

4 comentarii

  1. Foarte frumos scris.Aceasta realitate nu va dura mult.Daca vei sta de vorba cu ei peste 4-5 ani vei vedea ca realitatea va fi alta.Si asta pentru ca vor lua contact cu viata de oras.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *