Ness-cafe ~ 1987

Ziua de marti, 29 decembrie 1987,
va ramane in memoria familiei noastre si a altor familii.

Cati oameni nu si-au facut obiceiul de a savura o cafea? A intrat asa, ca un drog, in viata multora dintre noi. Au fost momente in care satisfacerea acestui nevinovat capriciu nu ridica niciun fel de probleme. Casa ne era plina de cutii sau borcane de ness-cafe. Si boabele de cafea stateau prin unitatile alimentare cu sacii. Dar, acestea au fost candva. Doar urmele ambalajelor existente, martori tacuti, ne sustin afirmatiile in fata celor care nu ne prea mai cred.
Pe 16 decembrie, la alimentara Olimp s-a dat alarma. In cinstea Conferintei se va aduce ness. Asa cum am auzit noi, prin telefonul fara fir, asa au aflat si multi altii. Mariana, care n-a dormit mai toata noaptea, s-a dus pe la ora 4 dimineata. S-a dovedit a fi prea tarziu pentru cele 25 de cutii care s-au dat.
Era disperata ca in fata ei s-a terminat ultima cutie si si-a propus sa nu mai piarda urmatorul prilej. Eu m-am hotarat sa nu mai beau cafea si o perioada am reusit sa ma tin de cuvant.
Cu cat ne apropiam de Ziua Republicii (30 decembrie), cu atat cresteau si emotiile noilor aventuri. Iata ca antelele receptioneaza pe 25 dupa-amiaza ca maine s-ar putea produce evenimentul.
Mariana pune ceasul sa sune pe la 3, dar se trezeste inaintea lui. Mai mult nedormita, s-a dus la rand. Singura mangaiere – va fi printre primii. Apoi, mai sunt multi cunoscuti: Bica, Ben cu sotia, Rita si altii. Pe la ora 5 vine si-l scoala si pe Bogdan. Bietul de el, la cei 11 ani si jumatate este constient de rostul acestor treziri matinale. S-au intors fara reusita. Nu s-a adus nimic in dimineata aceea. Nu se poate. Incep calculele. Maine magazinul este inchis, deci nu sunt sanse. Ramane pe luni.
Ieri dupa-amiaza primim telefonul misterios. De data aceasta e sigur, vine de la o sursa din depozit. Si asa incepe aventura celei de-a treia nopti. Numai ca de data aceasta va fi alba de tot. Mariana pe la 19.30 ia initiativa si incepe lista. Eu mai dau un telefon pe ici, pe colo. Mariana sta cu Vararu. Eu, dupa ce culc copiii, ma pregatesc sa cobor cu ceva mancare si cu o cafeluta. Cand eram imbracat, apar ele. Mariana se schimba de hainele ude si pleaca din nou. Afara ploua ca toamna. Eu planific sa merg pe la 1.30. Timpul trece si pe la 1.10 ma scol. Pe la si 20 eram jos. Lumea sta cuminte la rand. Sunt in jur de 20 de oameni. Vreo cateva femei-gaite par nemultumite. Fac numai reprosuri la adresa listei. Orele trec, in frig si in bataia vantului. Poate ca si de data asta va fi degeaba… cine stie?!
Pe la ora 4 eu am mers acasa si am adus si copiii. Anda a fost prima care s-a trezit. Am imbracat-o bine. Saracii, cum stateau si ei acolo! Mai erau copii, dar Anduta, la 4 ani, era cea mai mica. Cum trecea timpul, cresteau in intensitate si emotiile. Incepand cu ora 5, oamenii se uitau la ceas din minut in minut. O femeie zice: „Simt ca m-am racit de tot”.
A venit ora 6, dar nimic. Apare o masina mica, dar si cea mare, cu laptele. Iata cum se incurca lucrurile. Vanzoleala creste. Daca aici se da laptele si in alt loc cafeaua? Atunci chiar ca am incurcat-o…
Cineva spune ca s-au adus 10 cartoane ori 24 = 240 cutii de cafea. Randurile de la cafea si de la lapte aproape ca s-au impreunat. Noi luam, ca suntem primii. Eu cu Bogdan, Mariana cu Anda. Ele profita de imbulzeala, mai intind o suta si se mai fac cu o cutie in plus. Noi iesim printr-o parte, ele prin partea opusa. Ne intalnim in fata magazinului. S-a mai terminat o aventura. In plasa avem cafeaua, iar in gura – amarul batjocoritor al unei situatii nefiresti pentru niste oameni.

Aceasta marturie se afla, printre altele, in jurnalul familiei noastre. Pe vremea aceea nu exista blog, dar tata a reusit sa ne ajute sa tinem legatura cu trecutul, cu bunele si relele lui, scriind constant.
In mintea mea exista franturi de imagini din acele dimineti petrecute la cozi… dar prea putine.
Acum, cand am recitit, m-am intristat. Incerc sa ma imaginez la varsta de acum, in timpurile acelea. Imi e aproape imposibil. Nu beau cafea – deci personal, aceasta problema nu m-ar fi afectat. Dar nu e vorba de cafea aici. Pana la urma, este vorba despre absolut orice. Despre viata. Despre libertate.
Oare L-as fi putut cunoaste la fel de bine pe Dumnezeu? Oare ce facultate as fi facut? Oare gura mea mare ar fi fost la fel de mare? Oare m-as fi razvratit la fel de mult precum o fac acum?…

S-ar putea să-ţi placă şi...

4 comentarii

  1. nici eu nu reusesc sa ma vad crescand in acele vremuri….e atat de ciudat…ca mi se pare ieri..dar cand spui acum 22 de ani mi se pare o vesnicie….oricum daca nu ar fi facut parintii nostri revolutia, cu siguranta am fi facut-o noi

  2. Si eu am trait acele vremuri, in 1987 m-am casatorit, aveam 24 ani si eram disperati ca trebuia sa facem nunta pe 15 august si nu stiam cum sa ne descurcam ca sa facem rost de mancare pentru atata lume. Am reusit sa dam de o doamna binevoitoare, cu o functie inalta la „Judeteana de Partid”, care, cu un telefon la TELEMARK (era un serviciu de comanda la domiciliu unde sunau stabii si acolo se mai gaseau chestii din astea,mai speciale)ne-a umplut de bucurie. Asa ma facut rost de masline, cafea, muschi, salam, etc de nu ne-a venit a crede ochilor. Imi mai amintesc ca la Revelionul ’87-’88, pe care l-am sarbatorit la Cantina Studentilor din Tudor, acum Iulius Mall), nu gaseam ciorapi de dama. Si, mi-e jena sa spun dar asta e, am luat un crac bun de la o pereche si l-am cusut de celalalt crac bun de la o alta pereche si asa m-am dus, ca nu era sa ma duc fara ciorapi iarna. Iar, in acelasi an, sotul meu era sa fie scos de la randul pt vata la o farmacie de niste doamne nervoase care erau in urma lui si nu mai aveau sanse sa mai prinda, pe motiv ca e barbat si nu are nevoie. Si de fapt statea pt mine, cu toata jena, dar stia ca mi-e greu sa-mi fac rost. Si imi mai amintesc ca la Revolutie eram insarcinata in trei luni si stateam la randuri infernale, desi imi era rau, fiindca s-au deschis depozitele si s-au scos de toate. Cumparam cate 3 kg de cafea stand de 3-4 ori la rand, cate 5 kg de portocale, ca sa mai dam si parintilor, luam ca nebunii crezand ca nu va tine mult si o sa se intoarca vremurile de trista amintire si macar sa ne saturam cat mai gasim… Am trait 27 ani in fostul regim si am multe amintiri triste din acele vremuri, dar si multe frumoase. Niciodata vremurile nu sunt in alb sau negru, lucrurile se intrepatrund usor si trec si cu rele, si cu bune…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *