Pe vremea mea

Prima data cand am folosit aceasta expresie eram la sfarsitul clasei a X-a. Am fost surprinsa cand m-am auzit. O vorba a parintilor si a bunicilor nostri in gura unei copile de 16-17 ani. Dar eram atat de revoltata! Cu adevarat, pe vremea mea era altfel! Era bun-simt, era inocenta, era bucurie, era copilarie.

Sarbatoream sfarsitul de an scolar la Teatrul Luceafarul. Tot liceul, cu mic cu mare. Asteptam sa intram si eram impartiti fiecare pe clase, grupuri, grupuri. Eram cu prietenele mele, toate imbracate frumos. Eram naturale si decente – proaspete, cred ca asta-i cuvantul cel mai potrivit!
Ne-au atras atentia niste zgomote – ras strident, maimutareala, un adevarat balci. Ne-am intors si priveam acel spectacol uimite. Fete… Le vedeam cat sunt de mici, si in acelasi timp nu reuseam sa le vedem de atata machiaj, de atata material sclipicos, de atatea aere. Era o competitie intre ele. Care are tocurile cele mai inalte, ciorapii cei mai fini, parul cel mai aranjat, machiajul in cantitatea cea mai mare, vestimentatia cea mai cea. Era… pe cat ar fi trebuit sa fie de frumos… de-a dreptul hidos.
S-au simtit observate, s-au intors spre noi si ne priveau ca pe niste babe senile care nu accepta schimbarile tinerei generatii.
Probabil le-am deranjat. Nu le respectam bucuria de a fi terminat cu bine clasa a VI-a.

Nici azi nu pot uita acea scena si nici momentul in care am inceput sa vorbesc despre „pe vremea mea”…