Când eram mică-mică, pe la trei-patru ani, poate cinci (habar nu știu… ca să citez o altă gărgăriță mică-mică) m-au năpădit gândurile – planuri de viitor. Ce-aveam să mă fac atunci când voi fi mare? Nu era una dintre întrebările enervante ale adulților care așteaptă, amuzați, un răspuns pe care-l uită oricum repede. De data asta era întrebarea mea. Și frământarea mea.

În fiecare zi aveam o altă meserie la care, din păcate, seara trebuia să renunț.

Alaltăieri voiam să mă fac doctoriță… dar am realizat că