Am aflat că mă cheamă Ana, că am 8 ani și că trebuie să mă întorc de la școală spre casă. Mi s-au pus un ghiozdan plin în spate și o greutate la un picior. Apoi, mi s-au dat un portofel, niște căști și o pereche de ochelari caraghioși – cu lentilele colorate și groase, parcă parte dintr-un glob disco. Încă dinainte de a păși în labirintul senzorial, am simțit că mi se întoarce lumea pe dos.

În căști auzeam tot felul de zgomote stridente, voci, claxoane, sunete de ambulanțe în misiune. Părea să nu mă deranjeze atât de tare. Cel puțin, nu atât de tare în comparație cu ochelarii aceia care mă făceau să orbecăiesc. Vedeam neclar panoul de la intrarea în labirint – dar nu reușeam deloc să aproximez distanțele. Pășeam fricos, să nu mă lovesc și, totuși, dădeam cu mâinile prin aer, căci intrarea era mult mai departe.