XIII. Vacanța mare
Sunt epuizat și nu mă pot mișca. În urechi persistă încă zgomotul asurzitor și revăd foarte clar imaginea terifiantă. Leana, sora mea, stă pe marginea patului și-mi ține mâna pe frunte. Abia acum realizez că am visat.
– Ce-i cu tine, ești bolnav?XII. Expediție cu peripeții
Vacanța a rămas o amintire. Doamne, cum trece timpul! Nici nu realizez scurgerea zilelor, pentru că programul este încărcat și se desfășoară non-stop. Doar începutul și sfârșitul de săptămână au rămas puncte de reper. Intervalul dintre sâmbăta după masă și duminica seara este timpul nostru privat, pe care fiecare și-l petrece cum poate mai bine. Când nu se organizează activități în școală, suntem lăsați în libertate, dar foarte rar se întâmplă ca cineva să umbrească renumele școlii. Dacă se petrece totuși un incident, lumea judecă și caută circumstanțe atenuante pentru făptaș. Sancțiunile primite de vinovați sunt mai ușor de suportat, decât atitudinea de respingere a colegilor.
XI. Obiceiuri de iarnă
O zi și o noapte a nins gospodărește și stratul de zăpadă a trecut de genunchi. Totul scânteiază în jur, iar pe drumurile satului s-au pornit plugurile. Oamenii au făcut pârtii în toate direcțiile. Țin minte că, într-o iarnă, a nins foarte mult. Zăpada trasă de pe acoperiș se unise cu streașina. Ingenioși cum eram, improvizasem un derdeluș din vârful casei, până în mijlocul curții. Îl urcam cu greu și alunecam în viteză, cu țipete și chiote de bucurie copilărească.
X. Ura, și la gară!
A sosit vacanța de iarnă. Pretutindeni domină agitația și căminul zumzăie ca un stup. Am primit foile de drum, așa că, „ura și la gară!”.
Decembrie din acest an este lipsit de zăpadă. A fost o toamnă lungă și frumoasă, așa cum și-o doresc țăranii, ca să poată strânge roadele muncii lor. Muncește un an bietul om, truditor al pământului, cu brațele și vitele, cu mintea și sufletul.
În sacadatul roților de tren roiesc amintirile. Îl revăd pe tata, văd toată suflarea satului încleștată în lupta cu ogoarele. O încleștare crâncenă, zi de zi, săptămâni și luni în șir, fără să știe ce este odihna. Fac și ei ce au făcut strămoșii, generații după generații. La sfârșitul toamnei se măsoară un an care pentru ei a fost bogat, bun sau sărac. Își dau seama cu certitudine dacă proviziile adunate cu atâta sudoare vor ajunge sau nu până la viitoarea recoltă.IX. Lauda face minuni
Meditațiile se fac după masă, în sala cantinei și în clase. Pedagogii ne dau în primire unor elevi din anul al treilea, ca să ne supravegheze. Este mult e învățat și de tocit, mai ales la acele discipline cu mulți termeni tehnici, greu de asimilat.
Clasa noastră deja s-a împărțit în elevi foarte buni la învățătură, buni și vreo câțiva cu probleme. Pe aceștia din urmă încercăm să-i ajutăm și noi. Colegul Mândru este localnic, dar s-a atașat de mine și vine la meditațiile noastre. Petrică, așa-l strigăm, este un băiat frumos și delicat. La început, mi-am zis că nu-l ajută memoria. Da’ de unde! Toată ziua fredonează melodii de muzică ușoară, are ureche muzicală și voce plăcută. Știe mai multe cântece în limbi străine, mai ales în italiană. Vorbește și maghiara.VIII. Retrăind copilăria
Melancolia nelipsită în perioada de început este cu totul efemeră acum. Gândurile îmi fug acasă mai rar și numai în anumite împrejurări.
Copilăria, cu anii în care te ridicai „copăcel”, grădinița, primele clase de școală, părinții, frații, cunoscuții, dascălii, peisajul geografic, năzbâtiile nevinovate constituie primul capitol al vieții. La acesta revenim uneori, ca să-i evocăm întâmplările.
Forfota din dormitor s-a potolit. Suntem cu toții la orizontală, cu toate că mai este timp până la stingere. Cineva a propus și noi am acceptat ca, în fiecare seară, să povestim pe rând câte o pățanie din copilărie. În seara aceasta povestește Bibe și o face frumos. Liniștea este deplină.VII. Revelație la castel
Duminica e ziua noastră liberă. Băieții care locuiesc prin apropiere merg acasă sâmbăta și se întorc duminică seara. Interniștilor li se oferă multe posibilități, ca să nu se plictisească. Pentru microbiști, fotbalul rămâne pe primul plan. Micul stadion al echipei locale „Victoria” este mereu neîncăpător. Jocul bun al formației, renumele antrenorului și poziția fruntașă în clasament ne îngreunează intrarea la meciuri. Se descurcă fiecare cum poate și te minunezi de câte tertipuri suntem în stare. Ne strecurăm pe lângă oamenii de ordine, însoțind un grup numeros. Dacă reușim, bine, dacă nu, căutăm altă cale. Urcăm dealul de zgură din spatele stadionului, păcălim sau mituim paznicul și escaladăm gardul.
Lucrurile făcute în joacă sunt cele mai serioase