Zi de bucurie
Rugăciune la Sfânta Parascheva
Timpul s-a oprit. Oameni de aproape si oameni de foarte departe au venit la ea sa-si odihneasca sufletele. Sa-si spuna necazurile. Sa se roage si sa multumeasca.
Totul pare o nebunie! De neinteles pentru unii, care se incapataneaza sa stea departe de iubirea lui Dumnezeu si a sfintilor Lui. Dar poate fi nebunia aceasta – colectiva? Aceeasi nebunie poate cuprinde sute de mii de oameni dintr-o data, oameni dispusi la sacrificiu, la cozi intinse pe cativa kilometri, la ore intregi petrecute in picioare si in frig?
Ceva! Ceva trebuie sa-i motiveze si sa le dea putere! De unde atata putere? De unde atata ravna la copii, la tineri si la bunici, deopotriva?
Nebun pentru Hristos
Alături de moaștele Sfintei Parascheva, la Iași au fost aduse spre închinare și moaștele Sfântului Teofil cel nebun pentru Hristos. Dacă nu ați fost curioși până acum să-l cunoașteți, puteți citi despre viața sfântului aici. Pornind însă de la el, eu despre altceva vreau să vorbesc. Despre ce înseamnă, de fapt, acest nebun după Hristos – exprimare pe care nu o întâlnim doar în cazul Sfântului Teofil.
Mărturisire
Ziua de astăzi a fost una complet nebună. Cu fugăreală multă, cu oboseală și cu ceva stres. Și, când toate s-au încheiat, am plecat zgribulită spre pelerinii care s-au adunat, deja, în număr destul de mare, la închinat la moaștele Sfintei Parascheva și ale Sfântului Teofil. Îmi era frig și somn și… aveam mai multe senzații din astea de lehamite. Însă, am vrut să vorbesc cu oamenii, ca să adun povești pe care să le transform într-un reportaj specific acestor zile.
Prietenilor li se spune „La mulţi ani!” de ziua lor
M-am tot confruntat cu o serie de atacuri la adresa ieşenilor care-şi permit să stea şi ei la rând, în această perioadă, pentru a se închina la moaştele Sfintei Parascheva. Ce, nu pot merge oricand la Mitropolie? De ce iau locul oamenilor veniţi de la atâţia kilometri depărtare?
În primul rând, ei nu iau locul nimănui. Pelerinii ştiu ce-i aşteaptă, atunci când pornesc la drum. Au ferma convingere că nu le va fi de ajuns o oră, nici măcar o zi, pentru a se apropia de raclă. Şi – greu de înţeles pentru mulţi – nici nu-şi doresc asta! Pentru că ei vin cu gândul de a-şi oferi timpul, statul în picioare şi în frig, ca pe o jertfă pentru dragostea şi ajutorul lui Dumnezeu şi a sfinţilor Lui.
14 octombrie – Cuvioasa Parascheva de la Iaşi
Obosiţi de truda gândurilor lumeşti, ne-am deşteptat acum noi, ticăloşii, lăcrimând, că nu avem încotro întinde nădejdile după faptele noastre, spre a ne linişti, nefăcând niciun lucru vrednic de mântuire şi temându-ne de tăiere ca smochinul neroditor, cădem înaintea ta plângând, Sfântă Parascheva, şi strigăm: miluieşte-ne, ca dimpreună cu tine să cântăm lui Dumnezeu cântarea de mântuire: Aliluia!
Scrisoare deschisă către un cârcotaş necredincios
Apropierea zilei Sfintei Parascheva, numărul mare de pelerini care vin la Iaşi, neîncetat, încă de duminică, credinţa unora şi necredinţa altora au început să fie, din nou, subiecte de dispută. Dacă îndrăznesc să citesc parte din comentariile de la sfârşitul unui articol din ăsta, de sezon, mă umplu de tristeţe şi de neputinţă. Ştiu – şi totuşi nu încetez să mă sperii de câtă răutate există în lume.
Aici nu e vorba doar despre a crede sau a nu crede. E vorba despre a respecta credinţa sau necredinţa altuia! De ce trebuie să ne bălăcărim, cu orice ocazie? De ce trebuie ca, pe teme religioase, bălăcăreala să atingă cote uriaşe? Citeşti ceva, nu-ţi convine, treci mai departe! De ce te bagi în discuţii fără rost, doar ca să împroşti cu noroi?
Lucrurile făcute în joacă sunt cele mai serioase
