„Am fost nervos” – mărturie despre starea în care te aduce mânia
Am cunoscut de curând un om simpatic și zglobiu ca un clopoțel. Măcinat de boli – interioare și exterioare. Cu urme vizibile pe față și pe trup. Mi-a zis senin: „Am fost nervos! Am fost nervos tare! Și, când m-am enervat odată…”
A făcut semn cu mâna spre jumătatea de față picată, cu ochiul aproape închis. E așa de ani de zile. Acum, cu chipul transformat, cu un picior cangrenat, cu vârsta la pachet… zâmbește, comunică, se bucură. Se vede că și-ar fi dorit „rețeta” asta mai demult.
O rețetă pe care toți o știm – și de care ne lepădăm în orice secundă simțim ace care atentează la baloanele noastre doldora de mândrie…
Se spune că
Dacă și cu parcă în așteptarea unui prim pas bun
Dacă ne-am canaliza glumele proaste și ura spre un bine… dacă în locul fiecărui gest care nu ne face cinste am oferi un leu unui om aflat în nevoie… dacă în locul unei încleștări din dinți sau din pumni am alege un gând de drag… am fi în stare să cucerim lumea!
Preferăm, însă, o zbatere surdă și oarbă – deloc mută! – în mocirlă.
Nimeni nu face rău de bine. Dacă am înțelege…
Cred că nimeni nu face rău de bine. Și, totuși, azi am auzit: Cine m-a rănit ar trebui să înțeleagă durerea mea și chiar s-o simtă, apoi, pe propria piele! Așa mi-a spus cineva, în timp ce eu îndemnam: Nu deveni cine te-a rănit!
Nu se dorea, teoretic, răzbunare, dar nici nu se putea trăi cu gândul că unul s-ar putea bucura după ce l-a făcut pe altul să plângă cu lacrimi amare. Scuza era… eu nu devin ca omul care mi-a făcut rău. Eu voi continua să fiu bun. Dar omul acela trebuie să plătească într-un fel sau altul, altfel nu-i dreptate în univers! Serios? Gândirea aceasta chiar te încurajează să te crezi (mai) bun?!
Nu deveni cine te-a rănit
Sunt mulți cei care mă întreabă cum de mai pot zâmbi. De ce vorbesc de bine pe cei care mă vorbesc de rău, de ce caut frumosul ascuns sub praf și pe după mucegaiuri, de ce nu rămân căzută după ce mi-o iau, de ce mai îndrăznesc să ridic ochii în lume, după ce demonstrez că nu-s perfectă, de ce mă încăpățânez să văd suferințele drept lecții – și nu, pur și simplu, suferințe. De ce sunt adepta lui: nu deveni cine te-a rănit?
Pentru mine, răspunsurile-s clare. Și maxim de egoiste. Zâmbesc pentru mine. Pentru că starea de spirit și atmosfera și frumosul mi le fac eu – nu le aștept de la alții. Pentru că a vorbi pe cineva de rău (mai mult decât a povesti o realitate și a merge mai departe) m-ar caracteriza pe mine, nu pe acea persoană. Pentru că sunt om și, prin urmare, sunt imperfectă – și pentru că nu m-am dat vreodată perfectă, ca să-mi fie rușine mai mult decât trebuie de căderile mele.
Căderile sunt făcute ca să mă ridic și ca să nu mă plictisesc de prea mult bine. Căderile vin exact din prea mult bine și au scopul de a mă trezi. Căderile-s între mine și Cerul spre care privesc, în dorința de a mă ridica. A vedea numai suferința și a trece nepăsătoare pe lângă lecția care mi se desfășoară… ar însemna să repet la nesfârșit aceeași și aceeași cădere… fără să înțeleg nimic. Și, Doamne, oricum repet căderi, și oricum nu înțeleg toate câte-s de înțeles – dar măcar vreau să merg înainte și lupt pentru asta.
Am fost născută să… fiu fericită!
În ultimele zile, tot am dat peste îndemnul din titlu. Nu deveni cine te-a rănit! Sau în limbajul meu de baltă… răzbunarea-i arma prostului. Eu am drumul meu și viața mea. Cine mă rănește o face pe barba lui. Eu pot să mă opresc buimacă, să-mi privesc rana, să întorc sau nu și celălalt obraz – dar, după aceea, învăț să merg mai departe. Nu-i neapărat ușor. Uneori mai staționez. Mai mult sau mai puțin decât mi-e permis. Îmi ofer răgazul acesta, în egală măsură în care-mi rezerv dreptul de a mă trezi, mai apoi, și de a continua drumul. Pentru mine. Pentru egoista de mine! Pentru cea care nu poate rezista fără zâmbet și fără lecții extrase din fiecare lucru de maximă importanță și din fiecare mărunțiș al vieții.
Am fost născută să iubesc. Și, dacă nu pot iubi – încerc măcar să nu urăsc. Am fost născută pentru a fi eu – fără a mă oglindi în cei care nu mă reprezintă. Am fost născută să iert. Și iert, la fel de egoist – inclusiv atunci când nu mi se cere iertare. Am fost născută să fiu fericită – și, chiar dacă mă poticnesc la fiecare pas, e obligația mea să nu mă autoexilez în băltoace de nefericire. E greu. Dar e o alegere. Iar eu aleg să nu fiu și să nu devin propria mea victimă.
Citește și:
Mi-am dus vulcanul în service :)
În viața mea trecută am fost o fire vulcanică. Am depășit cu brio cele mai grele momente și-am răbufnit în cele mai stupide, mai lipsite de importanță, mai fără de sens… Răbufnirile mele erau, în general, scurte. Câteva minute și niște vorbe și apoi, „eliberată”, soarele reapărea pe cer. Nu făceam asta decât cu oamenii dragi, față de care-mi „permiteam”. Că ei mă iubesc, că ei mă acceptă, că ei mă iartă… că eu sunt a lor și că mă cunosc de acum destul de bine cât să știe că negreața din cerul gurii nu-i decât de suprafață… Că am suflet bun și iubire multă de oferit și că, la rândul meu, și eu le știu și le suport pe ale lor. C-așa-i în viață.
Eram… mai nervoasă. O scuză bună. Până când am descoperit eu că nervozitatea e un termen modern, care ascunde mânia. Iar mânia-i un păcat. Am aflat asta cu puțin timp înainte de o prăbușire. O prăbușire inevitabilă, care putea fi evitată – ca să zic așa. În prăbușirea asta, însă, am început să lucrez intens la mine, cu mine – pentru mine și, implicit, pentru cei dragi ai mei.
Lucrurile făcute în joacă sunt cele mai serioase
