Suntem „toleranți”, vrem drepturi și libertăți, dar încă ne uimește un tânăr care se închină
Îmi povestea cineva care lucrează în străinătate, la o companie nu mare, nu mică… despre un coleg care are un covoraș și care își face rugăciunile zilnic, la ore fixe. Pentru că una dintre ore e în timpul programului de muncă, angajatul a solicitat angajatorului spațiu și timp. Și-a primit. Astfel, biroul de ședințe, care era la vedere, cu pereții de sticlă, a fost tapetat cu hârtie albă și este mereu ocupat de un singur-același om, 15 minute, într-un anume interval orar. În plus, colegul are o învoire vinerea, pentru a merge la rugăciunea colectivă cu cei de-o credință cu el. Super! Adică, fără glumă – mă bucur că există deschidere și respect pentru drepturile (religioase) ale omului. La serviciu și în afara serviciului, căci sunt și unii pe stradă, în parcuri, de exemplu – ei și covorașul lor.
Dar o fi toleranța asta față de minorități egală pentru toți minoritarii? Dar o fi toleranța asta valabilă și în cazul majoritarilor? Mă întreb… fără să caut răspunsul-cel-corect (
politic?).Și acum vin la noi în țară și observ un domn, un mare domn, un formator de opinii… cum este el foarte surprins (a se citi dezgustat, nu mirat și fericit) că există tineri care își fac cruce atunci când trec pe lângă o biserică. Numește acest gest ca fiind „o formă de ploconire”. Și nu se oprește doar aici.
Sfârșitul nu-i aici!
Astăzi, am avut o revelație. Și, o bucurie! De fapt, știam! Dar, totul a fost ca o nouă descoperire, ca o (re)mărturisire a credinței.
După ora 14, am plecat cu George să ne închinăm la Mitropolie, la Sfânta Parascheva și să-l salutăm pe Sfântul Iosif. Orașul era destul de pustiu. Instituțiile publice aveau ușile ferecate, iar mall-urile nu erau în sensul nostru de mers. Ajunși în poarta Catedralei, am rămas uimiți. Curtea, dar și Mitropolia, erau pline de oameni. Deloc surprinzător, dar minunat – mare parte a oamenilor erau tineri! Unii veneau, alții plecau. Câte doi, câte trei, dar și multe grupuri destul de… consistente!Românii sunt oameni buni
Am învăţat să vorbim despre noi ca despre ultimii oameni. De teamă să nu ne ia alţii peste picior, ne plecăm capul şi debităm prostii. Uneori, defectele ne sunt, parcă, motive de amuzament şi de mândrie. Şi aşa ajungem să ne jignim noi pe noi, uşurând treaba celor care nu fac altceva decât să arunce găleţi de noroi peste numele de român.
E păcat. E păcat că, la o simplă căutare pe Google, afli că românii sunt…
Repet. E păcat. Mai ales că ştiu cum sunt romanii. Ştiu asta în calitate de român, în calitate de român care a vorbit cu mulţi străini veniţi în România, în calitate de român ieşit din ţară. Românii sunt oameni buni. Sunt deştepţi, frumoşi, visători, credincioşi, amuzanţi, creativi. Românii sunt valoroşi! Ca în fiecare caz, în orice pădure există şi uscăciuni. Puţine… multe… dar nu mai multe decât pădurea. De aceea, sprijin acţiunea dulce a celor de la Rom.
Lucrurile făcute în joacă sunt cele mai serioase
