• Centenarul Marii Uniri,  Pentru minte,  Pentru suflet,  România,  Vorbe de duh

    România la 1 Decembrie – bucurie și rană adâncă

    1 Decembrie… răsună-n gând și-n inimă…:

    „Nimic pe lume nu-i mai sfânt

    Și mai frumos pe-acest pământ

    Decât să mori ca luptător

    Înfășurat în tricolor!”

    1 Decembrie - Tricolor - Steagul României

    Astăzi criticăm România. Sărbătoarea. Rostul lui 1 Decembrie. Pentru că uităm. Sau mai trist. Pentru că nu știm.

    Și tocmai de aceea ne lăudăm, ne confruntăm și ne rușinăm cu un prezent mizerabil.

    Cine nu-și cunoaște trecutul riscă să… persiste în greșeli.

    Din păcate, realitatea e simplă: nu ne cunoaștem trecutul. De aceea nici nu avem cum să înțelegem ce e acela respect pentru cei care au murit pentru noi și pentru păstrarea unor astfel de momente adânc sădite în suflet. Nu avem cum să înțelegem de ce unii mai sărbătoresc 1 Decembrie, de ce alții încă mai plâng ascultând cântece patriotice.

    Îi dăm de exemplu pe oamenii de atunci, pe politicienii de atunci, pe Rege și mai ales pe Regină, dar noi ne porcăim pe frontul rețelelor de socializare. Ne dezbinăm oricând ar fi fain să ne unim și ne unim în hore de mocirlă, într-un ping-pong trist și sec. Cântăm Deșteaptă-te, române!, dar preferăm să nu fim deranjați din somnul cel de moarte

    Marea Unire e un moment de bucurie deplină și de răni adânci. Mai avem azi gândul de-a lupta pentru o nouă Mare Unire? Pentru a ne reîntregi țara? Pentru a ne recupera frații de dincolo de granițe? Pentru a ne readuce românii acasă?

    Nu sunt prea optimistă, dar încă mai cred că se poate muri cu bucurie în luptă, înfășurat în tricolor! Încă mai cred în românii adevărați și în România!

    La mulți ani, România!

  • Pentru minte,  Pentru suflet,  Pietre...,  România,  Vorbe de duh

    Depresia de după 24 ianuarie…

    Aș vrea să ajung la clipa în care să simt că se întâmplă ceva. Ceva bun. Aș vrea să nu mai trăiesc doar cu speranță sau doar în deznădejde. 24 ianuarie…

    24 ianuarie - ziua Unirii

    Aș vrea să nu mă mai mulțumesc cu fotografii fantastice și cu versuri patriotice… care mă emoționează peste măsură. Aș vrea să-mi condimentez viața cu ele, dar nu doar din ele să-mi trag seva.

    – Cum, mami, au murit mulți oameni pentru România? Ahaaa… deci de asta roșul de pe steag simbolizează sângele….

    Eu, când ascult Sărută-ți, copile, părinții și frații/ Și-apoi să mergem la război

  • România,  Vorbe de duh

    Aspazia Oţel Petrescu – 14 ani în temnițele comuniste și o viață închinată lui Hristos

    Mărturisitoarea Aspazia Oţel Petrescu, femeia care și-a jertfit 14 ani din tinerețe în temnițele comuniste, a plecat pe 23 ianuarie 2018 la Domnul. Ea împlinise pe 9 decembrie 2017, în anul dedicat Apărătorilor Ortodoxiei în temnițele comuniste, 94 de ani.

    Aspazia Otel Petrescu
    Aspazia Oțel Petrescu – Foto: ASCOR Cluj

    Ar fi multe de spus… dar am s-o las pe doamna Aspazia Oţel Petrescu să spună… în șapte fragmente adunate fugar din diverse contexte. Adevărate lecții de viață și adevărate provocări – de-a o cunoaște mai bine, de-a ne cunoaște trecutul mai bine, de a ne apropia de Dumnezeu mai bine!

  • România,  Vorbe de duh

    A ce miroase-n țara asta?

    Imediat după anul nou am dus mașina la spălat. În locul micuț și modest în care merg de obicei, acolo unde băieții se bat între ei ca să iasă PUI-ul cât mai tuns, frezat, aranjat era destul de aglomerat. Pentru că n-am vrut să-mi pun răbdarea la încercare, am preferat să bag în marșarier și să plec spre o altă spălătorie, de trei ori mai aglomerată – dar mai mare, mai spațioasă, mai luxoasă, în care lucrurile se fac țac-pac.

    Am ajuns și, printr-o anume conjunctură cu iz de învârteală, m-am trezit că am intrat chiar în fața altora, care erau la rând de mai mult timp. Totul bine și frumos, până la tipul care a preluat munca. Un pic de superioritate, un pic de sictir,

  • România

    Centenarul Marii Uniri – un prilej de a ne (re)împrieteni cu istoria. Pe Șapte pietre

    Mulți dintre noi suntem nemulțumiți de prezent și privim cu groază spre viitor. Avem așteptări mari și decepții pe măsură, vrem mereu ca alții să facă și să dreagă și, logic, ne posomorâm când vedem cum fac – doar pentru ei. Căci, din păcate, nici de votat nu știm să votăm cum trebuie, nici de ales nu reușim să ne alegem conducători demni de-a ne purta spre o oarecare evoluție și de a rămâne în manualele de istorie…

    Istorie… Deși sunt fata profului de istorie, recunosc că obiectul în care a pus suflet tatăl meu nu a însemnat niciodată marea pasiune a mea. Și-acum, poate nedrept, voi generaliza – și voi spune că am impresia ca istoria, cel puțin istoria neamului, nu prea ne-a fost pasiune multora dintre noi. Nepăsarea mea de dinainte s-a transformat, de ceva vreme, într-o frământare. Căci am realizat pe ce temelie putredă ne facem viața. Cum vrem să evoluăm, dacă nu ne cunoaștem trecutul? Cum vrem să facem chestii mărețe sau, din contra, cum vrem să nu repetăm anumite greșeli – dacă nu știm ce s-a făcut deja înaintea noastră?

    A trecut 1 Decembrie, au trecut paradele și cârnații cu fasole, a trecut momentul de horă și de veselie. Am pășit, de acum, spre 2018. Și până la 1 Decembrie ce vine sărbătorim, chipurile, Centenarul Marii Uniri. 1918 a însemnat un an important pentru țara noastră. Dar câți știm să povestim cinci minute despre anul acesta?

  • Pietre...,  România,  Vorbe de duh

    Găina a adus România la sapă de lemn – oul ei distruge economia!

    Se dă un ou din gospodărie și se pune în tigaie. Stop! De când nu te-ai mai spovedit?! Ai mărturisit că ai mâncat un ou pe care nu ți l-a impozitat statul!?

    Simt, sincer, c-o iau razna!

    Într-o Românie în care se fură ca-n codru, în care există salarii, pensii, prime și spăgi absolut NESIMȚITE – s-a găsit motivul pentru care veniturile bugetare sunt nesatisfăcătoare!

    Într-o Românie în care avem săraci pe capete – oameni care nu au primit o educație decentă și care n-au fost ajutați să înțeleagă că, dacă vor crește două-trei găini și dacă vor lucra o bucățică din pământul din fața bordeiului nu vor mai sta flămânzi, nici nu-și vor mai hrăni copiii din gunoaie –

  • Pietre...,  România,  Vorbe de duh

    Învățământul „de renume” din România – și miniștrii spun lucruri trăsnite…

    Sunt un om care și-a ros câțiva ani cămășile-n coate pe băncile școlilor. Nu-s prea învățată, nici… needucată. Sunt un om care-a și umblat ceva timp prin instituții de învățământ – de toate categoriile. Unele de elită, altele de plâns, unele cu elevi geniali și norocoși, altele cu elevi geniali și sacrificați, unele cu bănci goale, în așteptarea unor copii ce nu mai veneau, altele cu elevi claie peste grămadă. Unele cu fițoși, altele cu sărăcie lucie, unele cu prafuri albe prin băi, altele doar cu aurolac, unele cu aer condiționat și aere multe, altele cu bude prin fundul curții, unele cu încruntați, altele cu fețișoare curioase și zâmbitoare.

    Am avut onoarea și deopotrivă oroarea să cunosc destui miniștri ai Educației. Era și greu să nu, având în vedere „stabilitatea” funcțiilor de conducere – funcții care se schimbă după culori și după „deranjamente”, nicidecum după vreo performanță a cuiva… Pe ministrul de astăzi l-am cunoscut, însă, în alte straie. Pe vremea mea, maică!, venea la Iași ca să pledeze în liderul de sindicat model, apărătorul colegilor săi și-al învățământului românesc. Un lider ce scotea cadrele didactice în stradă pentru apărarea demnității, salariului, bucuriei, speranței într-un viitor în care educația contează.

    Țac, pac!, valorile au căzut atunci când funcția a crescut. Și dacă nu m-am supărat pe manualul de sport, și dacă n-am râs de incredibilul număr al „i”-lor din „copii” și „copiii”… am simțit o durere cumplită atunci când am aflat cea mai recentă grozăvie – aceea de a se lua în calcul ca profesorii din școlile de renume să fie plătiți mai bine decât frații lor mai săraci în… renume!