„Nu poți să fii cu câte o labă în fiecare lume”
Dimineață i-am spus Mariei că e duminică și-i slujbă – dar că e și parada militară de 1 Decembrie, de la care noi două niciodată n-am lipsit. Mărturisesc că eu aș fi vrut la rugăciune, dar eram destul de pregătită pentru „verdictul” ei, de a merge în centru, la petrecere. Însă a făcut ea niște calcule, socoteli… și-a zis că alege să mergem la biserică.
Pe drum, i-am recunoscut că sunt și uimită, și emoționată, și mândră de o asemenea decizie. S-a uitat așa, un pic serios, un pic indiferentă – fără vreo părere de rău – și mi-a răspuns:
– Știi, mami,
Cuza Vodă și făcliile Unirii
Azi este despre… Cuza Vodă și făcliile Unirii.
Ioana merge cu bunicul la târg. I s-a promis că în noaptea în care vor poposi în poiana de pe Dealul Balaurului va avea voie să rămână trează și să asculte vorba plină de duh a drumeților. Are aproape 12 ani și este emoționată. Are și de ce!
La 30 de ani de la făurirea Unirii sub Cuza Vodă, călătorii din diferite zone ale ţării încep să rememoreze fapte din perioada alegerilor pentru divanele ad-hoc şi alte întâmplări petrecute în cele două principate,
România la 1 Decembrie – bucurie și rană adâncă
1 Decembrie… răsună-n gând și-n inimă…:
„Nimic pe lume nu-i mai sfânt
Și mai frumos pe-acest pământ
Decât să mori ca luptător
Înfășurat în tricolor!”
Astăzi criticăm România. Sărbătoarea. Rostul lui 1 Decembrie. Pentru că uităm. Sau mai trist. Pentru că nu știm.
Și tocmai de aceea ne lăudăm, ne confruntăm și ne rușinăm cu un prezent mizerabil.
Cine nu-și cunoaște trecutul riscă să… persiste în greșeli.
Din păcate, realitatea e simplă: nu ne cunoaștem trecutul. De aceea nici nu avem cum să înțelegem ce e acela respect pentru cei care au murit pentru noi și pentru păstrarea unor astfel de momente adânc sădite în suflet. Nu avem cum să înțelegem de ce unii mai sărbătoresc 1 Decembrie, de ce alții încă mai plâng ascultând cântece patriotice.
Îi dăm de exemplu pe oamenii de atunci, pe politicienii de atunci, pe Rege și mai ales pe Regină, dar noi ne porcăim pe frontul rețelelor de socializare. Ne dezbinăm oricând ar fi fain să ne unim și ne unim în hore de mocirlă, într-un ping-pong trist și sec. Cântăm Deșteaptă-te, române!, dar preferăm să nu fim deranjați din somnul cel de moarte…
Marea Unire e un moment de bucurie deplină și de răni adânci. Mai avem azi gândul de-a lupta pentru o nouă Mare Unire? Pentru a ne reîntregi țara? Pentru a ne recupera frații de dincolo de granițe? Pentru a ne readuce românii acasă?
Nu sunt prea optimistă, dar încă mai cred că se poate muri cu bucurie în luptă, înfășurat în tricolor! Încă mai cred în românii adevărați și în România!
La mulți ani, România!
Depresia de după 24 ianuarie…
Aș vrea să ajung la clipa în care să simt că se întâmplă ceva. Ceva bun. Aș vrea să nu mai trăiesc doar cu speranță sau doar în deznădejde. 24 ianuarie…
Aș vrea să nu mă mai mulțumesc cu fotografii fantastice și cu versuri patriotice… care mă emoționează peste măsură. Aș vrea să-mi condimentez viața cu ele, dar nu doar din ele să-mi trag seva.
– Cum, mami, au murit mulți oameni pentru România? Ahaaa… deci de asta roșul de pe steag simbolizează sângele….
Eu, când ascult Sărută-ți, copile, părinții și frații/ Și-apoi să mergem la război
Centenarul Marii Uniri – un prilej de a ne (re)împrieteni cu istoria. Pe Șapte pietre
Mulți dintre noi suntem nemulțumiți de prezent și privim cu groază spre viitor. Avem așteptări mari și decepții pe măsură, vrem mereu ca alții să facă și să dreagă și, logic, ne posomorâm când vedem cum fac – doar pentru ei. Căci, din păcate, nici de votat nu știm să votăm cum trebuie, nici de ales nu reușim să ne alegem conducători demni de-a ne purta spre o oarecare evoluție și de a rămâne în manualele de istorie…
Istorie… Deși sunt fata profului de istorie, recunosc că obiectul în care a pus suflet tatăl meu nu a însemnat niciodată marea pasiune a mea. Și-acum, poate nedrept, voi generaliza – și voi spune că am impresia ca istoria, cel puțin istoria neamului, nu prea ne-a fost pasiune multora dintre noi. Nepăsarea mea de dinainte s-a transformat, de ceva vreme, într-o frământare. Căci am realizat pe ce temelie putredă ne facem viața. Cum vrem să evoluăm, dacă nu ne cunoaștem trecutul? Cum vrem să facem chestii mărețe sau, din contra, cum vrem să nu repetăm anumite greșeli – dacă nu știm ce s-a făcut deja înaintea noastră?
A trecut 1 Decembrie, au trecut paradele și cârnații cu fasole, a trecut momentul de horă și de veselie. Am pășit, de acum, spre 2018. Și până la 1 Decembrie ce vine sărbătorim, chipurile, Centenarul Marii Uniri. 1918 a însemnat un an important pentru țara noastră. Dar câți știm să povestim cinci minute despre anul acesta?
Găina a adus România la sapă de lemn – oul ei distruge economia!
Se dă un ou din gospodărie și se pune în tigaie. Stop! De când nu te-ai mai spovedit?! Ai mărturisit că ai mâncat un ou pe care nu ți l-a impozitat statul!?
Simt, sincer, c-o iau razna!
Într-o Românie în care se fură ca-n codru, în care există salarii, pensii, prime și spăgi absolut NESIMȚITE – s-a găsit motivul pentru care veniturile bugetare sunt nesatisfăcătoare!
Într-o Românie în care avem săraci pe capete – oameni care nu au primit o educație decentă și care n-au fost ajutați să înțeleagă că, dacă vor crește două-trei găini și dacă vor lucra o bucățică din pământul din fața bordeiului nu vor mai sta flămânzi, nici nu-și vor mai hrăni copiii din gunoaie –
(Și) Brașovul e un oraș martir…
Am observat (din nou) că Brașovul este tradus… și n-am putut să nu mă întreb (din nou) – de ce? Cu ce-a greșit?… De ce e nevoie ca, în România, să existe plăcuțe bilingve care să-mi indice Brașovul? Care nu se numește doar Brașov, ci și Brassó…
Apoi, mai zăresc o informație. Brașovul – oraș martir. Păi da, îmi spun.
Lucrurile făcute în joacă sunt cele mai serioase
