Șapte ani și șapte zile de când mi-am ținut prunca la piept pentru prima dată
Acum șapte zile a fost despre ea. Ca-n fiecare zi, de altfel! 🙂 Dar acum șapte zile, Maria-Paula a împlinit 7 ani!
Acum șapte ani și șapte zile o stângeam la piept pentru prima dată. I-am mulțumit atunci și-i mulțumesc zi de zi că m-a ales să-i fiu mamă.
Inima din inima mea – copilului meu, cu drag
Fotografia cu înțelepciune – tu cum îți crești copilul?
Copiii învață ceea ce trăiesc. În teorie, știm asta. În practică… de multe ori nu conștientizăm cât de mult influențează tot ceea ce facem noi…
În fotografie avem niște exemple cauză-efect dinspre părinți către copii
Mai devreme sau mai târziu, culegem ceea ce sădim
Nicio faptă bună nu rămâne nerăsplătită. Zicem asta cu gând rău, conștienți fiind câte faultări primim de la viață. Și de la prieteni… Cu toate acestea, eu cred și în înțelesul bun al vorbei. Cred că binele se întoarce și în toate formele lui… bune!
Dacă ne încăpățânăm să fim buni noi pentru noi, să iubim, să învățăm să aducem zâmbet după lacrimi, să iertăm și să ne simțim bine în sufletul nostru, asta vom sădi și în jur.
Mirela Retegan: „Să nu cumva să ne eliminăm noi pe noi din viața copiilor!”
Are Mirela Retegan stilul ei… de-ți povestește cum e la tine acasă, cum procedezi tu cu pruncul tău, cum te bucuri și cum greșești. Are Mirela Retegan stilul ei… de-ți prezintă cu zâmbetul pe buze cele mai hidoase momente din viața ta de părinte. Alea în care nici tu ție nu-ți ești simpatic, d’apoi copilului tău! Are Mirela Retegan stilul ei… de te face să conștientizezi niște lucruri fără să te acuze și fără să te amenințe cu focul iadului. După ce, vorba ei, jap-jap!, te zdruncină un pic și te trezește din amorțire… are Mirela Retegan stilul ei de a-ți spune că nu e totul pierdut. Că nu e nimic pierdut, de fapt – dacă tu, ca părinte, îți vei aminti să te joci!
Poftim?!, o să se trezească mulți să întrebe. Eu sunt om serios, am a, b, c… x, y, z treburi de făcut și o tanti zurli mă pune să mă joooc?! O, da! Cunosc întrebarea și reacția
Valoarea unui copil
Eram la cumpărături cu Maria. La final, am mers să plătim și-am ajuns să vorbim despre… valoarea unui copil.
– Pune-mă și pe mine pe bandă, a spus copila, când ne aflam la casă.
– Imposibil!, i-am răspuns.
– De ce?
Nu mai puneți la zid copiii – pentru greșelile părinților!
Sunt mamă. Mi-am dorit dintotdeauna să fiu mamă și visul mi s-a îndeplinit. Am un copil – puteam avea, poate, mai mulți. Mi-aș fi dorit mai mulți și probabil că voi rămâne doar cu unul. Slavă lui Dumnezeu pentru copilul meu! Mereu, aflarea veștii că mai apare un copil pe lume m-a bucurat. Mereu! Și în familiile fericite, și în casele goale, și în casele deja pline, și în bordeie, și în vile. M-am bucurat de copiii așteptați, ca și de copiii neprogramați, care poate au încurcat niște ițe. M-am bucurat de copiii concepuți în familie, ca și de copiii concepuți în afara familiilor. Cred cu tărie că un copil este un motiv de bucurie și atât. Că felul în care a venit pe lume poate fi meritul, dar niciodată vina copilului.
În acest context, cred că discuțiile de rău despre părinți nu ar trebui să se intersecteze niciodată cu un copil. Da, mi-am luat-o peste cap și cu acest… niciodată. Însă etic, moral, creștinește, uman – așa ar fi. Să nu vezi în copil un demon, doar pentru că nu-ți place de părintele său. Nici să nu te duci să strângi de gât copilul, pentru păcatele părintelui său. Înainte de a scrie postarea de ieri, am trăit un sentiment inexplicabil. Simțeam revoltă împotriva unui om din aceeași tabără cu mine. Împotriva unui om care nu plăcea pe un alt om – pe care nici eu nu-l plac. Doar că omul din tabăra mea a făcut o chestie care nu se face.