• Pentru minte,  Pentru suflet,  Vorbe de duh

    Cam cât de cocoșat ne e sufletul?

    M-am tot gândit la femeia gârbovă. La femeia vizibil îndoită de șale, care 18 ani a privit numai în praful drumului, neputându-și clăti ochii și sufletul cu cerul…

    Apoi m-am gândit la mine. Și la tine… La noi toți, ăștia drepți și țanțoși, cu nasul în vânt, cu ochii dați pe spate, cu pasul vioi și cu dreptul de a ne purta capul prin nori. Fizic, suntem ok. Dar se aplică aceeași regulă și atunci când vorbim despre noi, în amănunt?

    Cam cât de gârboviți suntem, sufletește vorbind? Cam cât de distruși ne simțim? Cam cât de apăsătoare ne sunt poverile pe care le purtăm – și pe care, de multe ori, le considerăm cele mai prețioase comori? Cam cât de tare ne apasă păcatele și cu ce tupeu putem privi, senini, spre Cer?…

    De ce n-avem milă de noi?

    Poate că-n fața oamenilor putem poza în drepți și onești – mult mai mult decât suntem. Dar e o glumă să credem că Dumnezeu, Care pe toate le știe, poate fi la fel de ușor de păcălit. El ne știe și frământările, și bucuriile, și tristețile. Și răutățile pe care le facem, și nedreptățile care ni se aduc, și dorințele, și vorbele, și gândurile, și faptele. El știe dacă ne gârbovim sufletul cu folos, în duhul iubirii, al smereniei și al dorinței de mântuire – sau în duhul pierzării.

    Trist e că, atunci când ne pierdem și ne tot pierdem… și noi știm asta. Ce se întâmplă? Nu ne interesează? Nu ne doare? Nu ne e milă de noi și de felul în care ne încovoiem? Poate ne gândim că mai avem timp. Dar cât timp? Până când? Timp ca să ce? Oare nu înțelegem că, pe măsură ce înaintăm pe un drum care nu ne face bine, cu atât mai greu ne va fi să revenim? Să ne recunoaștem rătăcirile și neputințele, să ne dăm jos măștile, să ne cerem iertare, să reparăm ce mai putem repara? Oare nu înțelegem că, pe măsură ce ne împotmolim în propriile noastre pânze, devenim captivi și cocoșați?…

    eu nu pot… Tu poți!

    Câți dintre noi vor avea parte de un al 12-lea ceas și câți dintre noi ne vom pierde sufletul în amăgiri și vom pieri cu nasul în praful drumului, fără a mai avea șansa de a ne clăti ochii cu cerul?… Mi-e frică să născocesc un răspuns. Pot doar să mă îndemn și să te îndemn la trezire. Acum! Acum e timpul nostru! Să începem să ne dezbrăcăm de cojoacele-poveri, de răutăți, de mânie, de minciuni, de egoism, de invidie, de grija caprei vecinului, de batjocură… de tot! Să renunțăm la rolul de victimă, să ne vedem de ale noastre și de cum ne putem face sufletele mai ușoare. Să avem credință și nădejde în Cel care știe cum să-și primească înapoi fiul rătăcitor!

    cât de cocoșat ne e sufletul

    Trebuie doar să vrem – și să începem să facem pașii cei buni. De restul se ocupă Dumnezeu. Atunci când nu vom mai cere nimic și-atunci când vom fi mulțumiți cu poverile-încercări, după 18 zile, 18 luni sau 18 ani, Dumnezeu nu va rămâne dator. Acolo unde noi ne vom strădui să ne urnim povara, El ne-o va lua cu totul și ne va îndrepta.

    Doamne, eu nu pot! Tu poți! Ajută-mă!

  • Vorbe de duh

    Rătăciri și rătăcitori – scrieri de la biroul cu obiecte pierdute

    Ne rătăcim. De multe ori ne rătăcim lucrurile. Le pierdem pe sub pat ori prin buzunarele hainelor pe care le-am purtat cândva. Banale sau importante rătăciri… Adesea, nu le mai găsim atunci când avem nevoie de ele. Ori uităm de ele. Și, cu siguranță, le zărim când vine vremea lor să iasă din nou la lumină. Când facem ordine. În casă, în garderobă, în toate cele dimprejurul nostru.

    Ne rătăcim. De multe ori ne rătăcim pe noi înșine. Ne-atrag cărări necunoscute, promisiuni pe drumuri de vis, scurtături spre bucurii efemere. Ne-abatem din cale și uităm să lăsăm pietricele în urmă. Uităm să privim spre ceea ce pierdem. Banale sau importante rătăciri… Apoi, din depărtare, atât de mărunt și de nesemnificativ pare vechiul nostru drum, încât ne permitem să-i dăm cu piciorul. Să uităm care-s pașii care duc spre acasă. Nu mai spun de pașii care duc spre sufletul nostru.

    Un lucru pe care l-am pierdut mai poate fi înlocuit. Însă e la fel de ușor să înlocuim oamenii și viața noastră? Rămâne, peste ani, la fel de mare bucuria pierderii și a înlocuirii lor? Ce se întâmplă cu sufletul nostru? Cu stabilitatea? Cu visele rătăcite și ele printre dărâmăturile pe care le-am lăsat în urmă?

    Rataciri si ratacitori - drumul meu - Gheorghe Matei

    Ne rătăcim. Lucrurile – din greșeală. Pe noi – de cele mai multe ori, intenționat. Din dorința de aventură, din nebunie, din dragul de-a fi altfel – căci, oricum, e plictisitor să fim bine. Și-atunci, ne dăm voie să ne batem joc de noi. Și să sperăm că vom fi fericiți. Chiar și-așa. Fără suflet. Fără acasă. Fără drumul pe care ne simțeam iubiți și în siguranță. De pe sub pat sau din vechi buzunare, lucrurile noastre mai ies, din când în când, la lumină. Însă toată viața noastră pe care o pierdem, toți oamenii, toți anii – cu cât ne îndepărtăm mai mult, cu atât mai tare pălesc șansele de a le redobândi cândva. Azi poate fi târziu. Mâine poate fi prea târziu. Și, totuși, încă posibil. Mai încolo s-ar putea să fie mult prea târziu. Respectându-ni-se dorințele, unele pierderi pot fi definitive.

    [Aici – un remediu pentru găsirea lucrurilor pierdute și, uneori, chiar și pentru găsirea drumurilor pierdute.]