Învățământul „de renume” din România – și miniștrii spun lucruri trăsnite…
Sunt un om care și-a ros câțiva ani cămășile-n coate pe băncile școlilor. Nu-s prea învățată, nici… needucată. Sunt un om care-a și umblat ceva timp prin instituții de învățământ – de toate categoriile. Unele de elită, altele de plâns, unele cu elevi geniali și norocoși, altele cu elevi geniali și sacrificați, unele cu bănci goale, în așteptarea unor copii ce nu mai veneau, altele cu elevi claie peste grămadă. Unele cu fițoși, altele cu sărăcie lucie, unele cu prafuri albe prin băi, altele doar cu aurolac, unele cu aer condiționat și aere multe, altele cu bude prin fundul curții, unele cu încruntați, altele cu fețișoare curioase și zâmbitoare.
Am avut onoarea și deopotrivă oroarea să cunosc destui miniștri ai Educației. Era și greu să nu, având în vedere „stabilitatea” funcțiilor de conducere – funcții care se schimbă după culori și după „deranjamente”, nicidecum după vreo performanță a cuiva… Pe ministrul de astăzi l-am cunoscut, însă, în alte straie. Pe vremea mea, maică!, venea la Iași ca să pledeze în liderul de sindicat model, apărătorul colegilor săi și-al învățământului românesc. Un lider ce scotea cadrele didactice în stradă pentru apărarea demnității, salariului, bucuriei, speranței într-un viitor în care educația contează.
Țac, pac!, valorile au căzut atunci când funcția a crescut. Și dacă nu m-am supărat pe manualul de sport, și dacă n-am râs de incredibilul număr al „i”-lor din „copii” și „copiii”… am simțit o durere cumplită atunci când am aflat cea mai recentă grozăvie – aceea de a se lua în calcul ca profesorii din școlile de renume să fie plătiți mai bine decât frații lor mai săraci în… renume!
Joaca de-a camera ascunsă în şcoli
Profa cea mai de treabă din generală a fost, de departe, doamna de matematică. Atunci când era de glumit, când era de mers în excursii sau în tabere, se afla pe primul loc în sufletele noastre.
Profa cea mai de temut – atunci când treceam la lucruri serioase – era tot doamna de matematică. Avea un stil de predare profesionist la care îmbina, uneori, și câte o castană. Nu cred c-a scăpat careva dintre noi fără castane! Ba, eu mi-am luat și-o cretă, fix în frunte, într-o oră când, în loc să fiu atentă la tablă, mă uitam aiurea, pe pereți!Viață de prof… (parodie din 1932)
Caragiale este mereu pe buzele tuturor. Dureros de actual. Dar nu numai el. În Chemarea nouă de la Dorohoi (foaie politică de informare generală) apărea, pe 21 ianuarie 1932, o reproducere din Tribuna învățătorilor – Buzău. Este vorba despre parodia „Pe o stradă largă”, după cunoscuta poezie – „Pe o stâncă neagră”. Viață de prof, ce să mai…
Şcoala (de ieri, de azi, de… mâine?)
Îmi amintesc că aşteptam, mereu, începutul şcolii, cu emoţie. Îmi amintesc că mi-a plăcut, întotdeauna, la şcoală. Îmi amintesc, cu drag, de profesorii pe care i-am avut. Îmi amintesc că am făcut parte dintr-o generaţie norocoasă. Am fost ultima serie care a scăpat de examenul de capacitate şi care a dat admitere normal, la liceu. Am fost ultima generaţie care a dat bacalaureatul în forma lui veche şi cunoscută de toată lumea. Mai târziu, în studenţie, am făcut parte din ultima serie care a studiat patru ani şi care a făcut un master de plăcere, nu din obligaţie.
După ce-am terminat şcoala – toate şcolile – am privit cruciş la ceea ce venea din urmă. Am zâmbit şi, cu o doză de inconştienţă, am strigat: După mine, potopul! Şi potop a venit. Şi nu se mai opreşte dezastrul a ceea ce mai numim noi astăzi – şcoala românească.