Patru, Doamne – şi toți patru!
Texte la cerșit
Am circulat, astăzi, cu trei tramvaie. În tramvaiul 2, pe la 11, niște copii cerșetori au vrut să urce. Vatmanul i-a văzut prin oglindă, le-a spus un nu hotărât, iar ei s-au supus.
Pe la ora 12 și un pic, eram în tramvaiul 6. Aceiași copii au urcat și, de data asta, la închiderea ușilor, au început să-și prezinte repertoriul. O variantă și mai tristă decât însuși cântecul Tristă este căprioara, plus un Tatăl nostru pe fugă. N-am văzut să fi produs nimic. După ora 13, mă întorceam la redacție, tot cu un 6. Copiii se întorceau și ei. Știam ce urmează, așa că am pregătit telefonul și i-am înregistrat.Avem minte, da’ nu ne doare…
Din categoria noi muncim, nu gândim, astăzi am oroarea să prezint un nou episod. Fără a omite micul-marele scandal dintre teişti şi… ateişti… în care am preferat să nu mă implic. Se presupunea, atunci, că teii au fost tăiaţi ca să nu împiedice vederea spre minunatele clădiri din zonă. Un alt motiv era acela că ramurile copacilor se prindeau în cabluri. În multele şi hidoasele cabluri care au rămas acum descoperite. Bun!
În acest context, îmi explică cineva de ce în Alexandru se plantau ieri copaci, fix sub firele de înaltă tensiune?Noi muncim, nu gândim!
Să spunem că era 3 ceasul… și afară bura, de măcar o oră. Suficient cât trotuarele să arate cam așa…
În acest context, urmează partea cea mai interesantă:
Să alunecăm mult şi bine!
În această dimineaţă, în Alexandru, în Piaţa Voievozilor, un nene trecut bine de 50 de ani făcea piruete. În picioare avea patine, iar lamele alunecau perfect pe gheaţa din parc. Nenea se distra nevoie mare, noi îi zâmbeam puţin cu invidie şi păşeam cu atenţie, să nu ne rupem capul…
Tipic nouă
Eu nu zic că lumea n-are dreptate. Sau că are. Nu asta este ideea. Zic, doar, că nu este frumos. Dar, deloc! Nu este frumos să trec de o perioadă luuuuungă de timp prin zona pieţei de la Hala Centrală şi să găsesc, în continuare, acest mesaj.
Cine mi-a furat vestuţa…
Tocmai am fost la plimbare, cu Maria în tricicletă. Tricicletele astea, cu băţ – ca să le poţi împinge – au, la spate şi un coşuleţ, un soi de portbagaj.
Acolo, pun diverse: apă, şerveţele umede, mănuşi, o sacoşă… ce avem nevoie. De când a dat frigul, am adăugat şi o vestă, pe care să pot să i-o pun Mariei pe spate, dacă intrăm undeva, stăm mai mult timp şi e prea cald cu haina. O vestă care acoperea, de fapt, toată nebunia din coşulet. Astăzi, acoperea şi ceva mai de valoare…
Lucrurile făcute în joacă sunt cele mai serioase
